Cand ti-e greu

„Când ți-e greu adu-ți aminte
c-a fost și ușor odată
și că iarăși o să fie,
n-avea inima-ntristată.

Când ți-amar adu-ți aminte
că ți-a fost cândva și dulce
și că iarăși o să-ți fie,
nu te prăbuși sub cruce.

Când ți-e dor adu-ți aminte
c-ai fost și-mpreună
și că iar vei fi, nu-ți pierde
liniștita voie bună.

Când ești dus adu-ți aminte
că doar ieri ai fost acasă
și că iarăși vei fi mâine,
ține-ți inima voioasă.

Când ești sus adu-ți aminte
că ai fost și jos pe scară
și că iar poți fi, ia seama,
nu știi ce-i până diseară.

Cât trăiești adu-ți aminte
c-ai să mori pe neașteptate,
umple-ți zilele cu fapte
și cu umblete curate.”

Traian Dorz

E mult mai greu

E mult mai greu acum s-asculţi
decât să faci ce-ţi place,
dar vai cum plâng atât de mulţi
ce nu mai pot desface.
Să-mi fie orişicât de greu,
eu am s-ascult de Dumnezeu,
căci cei ce râd de El acum
amar vor plânge-odată-n scrum.

E mult mai greu acum muncind
decât să te laşi lenei,
dar vai câţi zac acum scrâşnind
în muncile gheenei.
Să-mi fie orişicât de greu,
eu voi munci cu Dumnezeu,
căci cei ce lenevesc acum
amar vor plânge-odată-n scrum.

E mult mai greu să urci în sus
decât s-alergi în vale,
dar ce frumos e la Isus
iar fără El, ce jale…
Să-mi fie orişicât de greu,
eu voi urca spre Dumnezeu
căci cei ce prea petrec acum
amar vor plânge-odată-n scrum.

Traian Dorz

Contraste

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de LUMINĂ
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc LUMINĂ
Şi fericiri nefericiri!…

Virgil Carianopol

Privirea ta

Îţi văd privirea, ce-i cu ea?
De unde-atâta întristare?
Nu-i viaţa chiar atât de grea,
Atâtea-n lume-s trecătoare.

Îţii văd privirea, cât amar!
Lumina ta încet apune.
A dat în tine un lăstar
Neprietenos de-amărăciune?

Aş vrea privirea ta mai sus
Şi mai înalt să aţintească,
La Salvatorul tău Isus
Şi la splendoarea Lui cerească.

Priveşte-acum în viitor
Să vezi o ţară de lumină
Şi vei uita c-atâtea dor,
Iar faţa ta va fi senină.

Priveşte vara-atâtea flori,
Cât de frumos sunt îmbrăcate
Şi-atâtea păsări, sus spre nori,
În grija Domnului sunt toate.

Tu caută-Mparaţia sa,
să poţi să creşti duhovniceşte
Şi crede, nu te-ngrijora,
De tine Domnul se-ngrijeşte.

Oricâte valuri sunt şi vin,
Când cerul sfânt domneşte-n tine,
Tu vei rămâne-un prunc senin,
ştiind că totu-i spre-al tău bine.

Privirea ta când o ridici
spre tot ce e mai sus de soare,
durerile iţi par prea mici
pe lângă slava viitoare.

Învaţă să priveşti mereu
spre cerul gata să coboare,
de unde-acelaşi Dumnezeu
revarsă milă şi iertare.

Îţi văd privirea, nu cădea
în deznădejdi ce te doboară,
în noaptea vieţii-a păcii stea
cu-ncurajări răsare iară’.

Priveşte-n ochii Lui Isus,
aşa de plini de bunătate
şi-n ochii tăi, privind în sus,
se va citi seninătate.

Singeorzan Dorin