Acum din amintiri trăim…

Suntem creștini. Iar de aici ne-am împărțit
Și fiecare și-a ales ce și-a dorit:
Să creadă într-un purgatoriu-imaginar
Sau se roage mamei lui Isus, doar în zadar.
Să se abțină de la tot ce-i preparat de porc
Sau în Lucrarea Duhului să nu creadă deloc.
Ar fi mai multe altele de-analizat
Însă ne vom opri acum la noi, neapărat:
Penticostali noi ne numim, vorbim în limbi
Căci am primit Mângâietor, Duhul divin.
Credința-n țara noastră la-nceput
Era o revărsare de Etern jos pe pământ.
Un colț de Paradis aici noi îl aveam
Și de atâtea ori în el ne cufundam.
Așa a fost la noi, însă la început.
Acum din amintiri trăim, timpu-i trecut:
-Ehei, ce rugăciuni cu foc atuncea se făceau…
Ce dragoste, ce har și pace-n inimi frații-aveau….
Cum se mai ajutau, trăiau ca niște sfinți!
Lumea zicea: da, ei se-ajută între ei, că-s pocăiți!
Așa eram într-adevăr! însă, cum suntem azi?
Ne-a luat secularismul bucuria de pe-obraji?
De ce dar să trăim numai din amintiri,
Și-n frică de trompeta minunatei întâlniri?
De ce în loc să zicem: -Maranata! noi tăcem?
Ba, chiar mai mult, ne-am alipit de ce avem…
Convinși suntem de ceea ce-i atât de-adevărat:
Că purgatoriul e doar schemă pentru bani de-acaparat
Că nimenea la Tatăl nu poate veni și n-a venit
Decât prin Cel ce pe Golgota prețul omenirii a plătit.
Că preparatele de porc nu te vor duce-n iad
Ci doar o inimă departe de al fericirii vad.
Că necredința în Mângâietorul, Duhul Sfânt
Poate costa biletul către cer printr-un zbor frânt.
Convinși de ele, celorlalți cu sârg le repetăm.
Adevărate sunt, însă la bârna noastră ne uităm?
Cu o tradiție practic fără sens mulți am rămas
În ea ne-am înglodat, și ne-am făcut din ea impas
Ca doar prin ea, neobosiți să judecăm
Și cât putem cu degetul pe alții s-arătăm:
-Ei sunt pierduți, sunt în cel rău, fumează, beau
Și o vorbire nesărată și necreștinească au…
Dar noi care-i vedem și doar îi judecăm
Cum suntem? Pocăiți? Sau doar tradiția o păstrăm?
Nu bem, nu înjurăm și nu fumăm, dar cum trăim?
Oare ca și creștini, ca mai demult ne mai iubim?
Nu, cu tristețe spun că doar puțini au mai rămas
Pe calea veșniciei, pregătiți de sfântul ceas.
Căci, bârfa și grandomania, setea de a fi și a avea
Îngerul cel căzut le-a împărțit rânjind, cu mâna sa
Și mulți s-au înfruptat din ele și se cred
Mici dumnezei, uitând că din cel rău ele purced.
Invidia, răutatea sunt regine printre slujitori
Ce plănuiesc, urzesc, din noapte până-n zori.
Acestea toate sus în cer nu pot intra
Nici ele și nici cei ce le iubesc nu vor putea.
Da, frații mei, e bine ca să spunem celor rătăciți
De Domnul dar și noi să fim toți pocăiți.
Căci altfel precum fariseii și al lor aluat
Vom fi în ziua răsplătirii Celui PreaÎnalt!

Emanuel Hasan

Azimile curatiei

„”Să prăznuim dar praznicul, nu cu un aluat vechi,

nici cu un aluat de răutate şi viclenie,

ci cu azimile curăţiei şi adevărului. (1 Cor. 5:8)””

Tăcută, rece, ameninţătoare
Se lasă noaptea neagră pe Gosen;
E noaptea dinainte de plecare,
Pentru Israel binecuvântare
Dar pentru egipteni un crunt blestem.

Va trece în curând Nimicitorul
Ducând în moarte, ca un greu tribut,
Vieţi ce-şi curmă spre-mplinire zborul,
Aşa cum hotărât-a Creatorul
Să moară orişice întâi-născut.

Pentru Israel însă e scăpare
Căci ascultând al Domnului îndemn
Aduc un miel pentru sacrificare,
Făcând cu al lui sânge, la intrare,
Pe stâlpii uşii şi pe prag un semn.

La adăpostul semnului de sânge
E-o pace coborând din înălţimi,
Israelul nu geme şi nu plânge
Ci-n jurul mielului jertfit se strânge
Şi-o taină împlinesc, mâncând azimi,

Căci ei au scos din casă aluatul
Şi-n casa lor nu e nimic dospit;
O nouă plămădeală-şi ia mandatul,
Un mai curat făcându-se curatul
Şi, ascultând, smeritul mai smerit.

Privim, prin vremi, la groaznicul supliciu
La care e supus, nevinovat,
Un Miel Divin ce-i dat ca sacrificiu
Şi semn pe uşa altui edificiu
E sângele Lui sfânt, ca jertfă dat.

Suntem sub Semnul jertfei, al salvării,
Dar mai avem ceva de împlinit:
Ca să simţim venind, ca valul mării,
Imensa bucurie a-nchinării,
Să aruncăm din noi tot ce-i dospit.

O plămădeală nouă să ne fie
Viaţa toată, fără aluat
De răutate şi de viclenie,
Cu-azimi de adevăr şi curăţie
Să prăznuim pe Cel ce ne-a salvat.

Simion Felix Martian