Nu-i ruga noastră în zadar

Nu-i ruga noastră în zadar,
deși ea greu spre ceruri suie,
primită-i de Domnul iubirii, prin Har,
în jertfă, cruce, spini și cuie.

așa cum salvarea e dată în dar,
la fel e răspunsul, deși la noi nu e
vreun merit infim, dar Domnul descuie
portița milos, cu dragoste, iar.

nu-i Dumnezeu ca o statuie,
nici un drumeț, ce trece rar,
El e-adăpost și cetățuie
și pentru rătăcit e-un far.

nu-i ruga noastră în zadar,
când Domnul rugăciuni adună
și rugi, și lacrimi, împreună,
ajung în ceruri, pe altar

și El aduce vreme bună
acelui om ce e fugar,
ce nu mai știe cui să spună
de plânsul lui mocnit, amar.

Singeorzan Dorin  

Duh de viață

Duh de viață, Duh preasfânt,
Ne păstrează-n legământ,
Ne adună la altar
Și ne umple vasul iar.

Duh de pace, Duh de sus,
Fă-ne asemeni lui Isus!
Ne învață să trăim,
Ne învață să murim.

Duh măreț, putere dă,
Martori vii și sfinți ne fă
Și ne poartă, Vânt divin,
Cum vrei Tu, dar mai deplin.

Duh Sfânt binecuvântat,
Udă locul însetat
Când tânjim cu dor nestins
După cerul necuprins.

Duh, ce darnic daruri dai,
Pune fapte-n noi și grai,
Rodul sfânt și-un caracter
Coborât de sus din cer.

Duh prea’nalt și înțelept,
Drumul strâmb tu fă-ni-l drept,
Rugăciunea fără foc
Să-și primească sfântul „șoc”.

Duh de har dumnezeiesc,
Arde-n noi tot ce-i firesc,
Ne convinge de păcat
Și de gândul vinovat.

Sfinte Duh, din El, prin El,
Pentru El și cu sfânt zel,
Să ne porți și să ne ții
De acum și-n veșnicii!

Lucian Cazacu

2 Februarie

„Aceste lucruri sunt vechi.” 1 Cronici 4:22

Aceste lucruri nu sunt atât de vechi ca cele care ne încântă sufletul. Să le rechemăm un moment, numărându-le aşa cum îşi numără un sărac bănuţii. Hotărârea suverană a lui Dumnezeu, prin care ne-a ales pentru viaţă veşnică, înainte „de a fi pământul” (Proverbe 8:23), este o chestiune foarte veche, dintr-un timp pe care oamenii nu îl pot concepe. Am fost aleşi „înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4). Dragostea veşnică a făcut alegerea, care nu a fost doar un act al voinţei divine, ci şi unul al afecţiunii divine. Tatăl ne-a iubit din şi de la început. Aceasta este o temă de meditaţie zilnică.

Scopul veşnic de a ne răscumpăra de la ruină, de a ne curăţa şi sfinţi, şi de a ne slăvi la sfârşit datează dintr-un timp imemorial; merge mână în mână cu dragostea neclintita şi cu suveranitatea absolută. Legământul este descris întotdeauna ca veşnic şi Isus, a doua parte din el, a fost implicat în mod activ încă de la început. El şi-a întins mâinile cu sfântă siguranţă cu mult înainte ca prima stea să strălucească, şi prin El cei aleşi au fost hirotonisiţi spre viaţă veşnică. Prin îndurarea divină, un legământ mult mai binecuvântat a fost stabilit între Fiul lui Dumnezeu şi poporul Său ales, un legământ care va rămâne în picioare până la încheierea timpului.

Nu-i aşa că este bine să vorbeşti despre lucrurile vechi? Nu este o ruşine că sunt neglijate şi chiar respinse de majoritatea credincioşilor? Dacă ar şti mai mult despre păcatul lor, nu ar fi mai pregătiţi să-i slăvească harul uimitor? Să-L lăudăm şi să-L slăvim în seara aceasta, cântând. Un legământ de har Un păcătos adus lângă altar! Şuvoaiele iubirii izvorând Din Dumnezeul nostru sfânt; In harul Său eu văd mereu Iubire pentru ceea ce sunt eu.

C.H. Spurgeon

De Ziua Mulțumirii

Referințe

2 Corinteni 9:11-15 | Proverbele 15:15 | 1 Tesaloniceni 5:18

Cu mulțumiri, Părinte bun din slavă
Azi, la altar, poporu-i adunat
Să ne vorbești cu vocea Ta suavă
Atâtea bunătăți ne-ai pus pe tavă
În frigider, cămară, în postavă…
Deși, niciunul nu am meritat.

Tu, pâinea, apa și îmbrăcămintea
Ca unor fii, statornic, ni le-ai dat
Precum evreilor încălțămintea
Dar nu ți-am dat, Stăpâne, toată cinstea
Adesea idolatră ne-a fost mintea
Nimic, o, Doamne! n-am fi meritat.

Puteri ai pus în trupul nost’ de tină
Să alergăm vestind harul bogat
Noi, însă, n-am fost sare nici lumină
Mai adânciți în grijuri… și-n ruină
Privind la masa-n rodul toamnei plină
Știm Doamne că… nimic n-am meritat.

Trecutu-ne-ai prin boli, prin încercare
Să revenim la drumul de-altă dat,
Unii-au ajuns, chiar prin a morții vale
Dar le-ai deschis spre Paradis o cale
Unde-i primești cu brațe iubitoare
Deși… ei știu, că nu au meritat.

Avem confort în case-avem de toate…
Atâția idoli noi, am adoptat
Dar Tu ne-arați iubire, bunătate…
Ni-s mesele mereu îmbelșugate
Vrem în garaje doar „o noutate”
Când alți-s goi… oare am meritat?

Nu, n-avem merit, dar pe-o cruce-amară
Părinte bun, pe Fiul Tău L-ai dat
Prin jertfa Sa, ne scapi de-orice povară
Vorbim cu Tine-n Duhul pentru-ntâia oară
Primind în dar, a cerului comoară
Al Tău Duh Sfânt, măreț, nemeritat.

Ne dai… ne dai cu mâna Ta iubită
O vreme, încă, rodul e bogat
Dar duhu-i gol, candela ni-e sleită
A mântuirii haină-i murdărită,
Cărarea dreaptă, parcă, mai lărgită
Și… vom primi, doar ce am meritat.

Se nalță-n zare vremi de-apocalipsă
Când pribegi-vei poate-nfometat
Nu vor fi roade, vom trăi în lipsă
Când ușă după ușă va fi-nchisă
Tânjind după o rugăciune-aprinsă
O, Doamne! nu ne da ce-am meritat!

Că-n vremi de har, când ne-așteptai la masă
Vrând să vorbești prin Duh, ca altă-dat’
Noi stam, nepăsători, pe o terasă
Pe vârf de munți, la marea zgomotoasă
Părăsind prea ușor această casă
Și… vom avea, doar ce am meritat.

Dar iată că, acum la sărbătoare
O zi de pocăință ne-ai mai dat
Ca toți cei adunați, cu mic, cu mare
S-avem o inimă mulțumitoare
Revenind iar la vechea Ta cărare
Să ne dai Duhul Sfânt, nemeritat.

Întorși la dragostea dintâi, uitată
La focul care-ardea în noi odat
Să te-adorăm pe Tine, scumpe Tată
Viața în Hristos ni-e ancorată
De ne vei trece prin cuptor, prin apă
Mulțumitori vom zice: Da! S-a meritat!

Cornelia Sărac 

Iubire cu miros de cer frumos!

Iubire cu miros de cer frumos,
O, câte lucruri a mai scris în tin’ Hristos!
Câte descopăr când pășesc poteca ta
Și câte revărsări de har găsesc în ea!

Iubire cu miros de-altar curat
Câte porniri în mine-ai transformat!
De nu era în cale jertfa Ta
Pierdut aș fi, uitat pe calea mea!

Iubire, dar din darul lui Hristos
Tu ne înveți ca să trăim frumos
Căci fără tine câte sarcini am purta
Câte nimicuri după noi am tot lua!

Ce grea e ura! Tu ce ușurare duci
Pe brațe când ne porți și ne conduci!
Și când te am, iubesc ce n-am putut
Căci Tu închizi și rana ce-a durut!

Căci de avem în noi o torță de iubire
Ne îndreptăm ușor spre nemurire
Și zările cerești întrezărim
Când lepădam natura noastră, când iubim!

Mai tare ești, iubire, decât boldul morții greu
Te ‘nalți și te cobori din empireu
Ai locuința-n slava lui Hristos
Iau chipul tău și-l schimb pe-al meu lutos!
O, tu, iubire, dar din darul Lui frumos!

Camelia Stîngaciu  

15 Iulie

„Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc.” Levitic 6:13

Lăsaţi rugăciunea personală să ardă necurmat pe altar. Aceasta este însăşi viaţa pietăţii. Sanctuarul şi altarul familial îşi împrumută focul de aici; de aceea, să-l lăsăm să ardă bine. Devoţiunea secretă este însăşi esenţa, evidenţa şi barometru religiei vitale şi experimentale. Ardeţi aici grăsimea jertfelor. Lăsaţi ca timpul rugăciunii voastre personale să fie, dacă este posibil, regulat frecvent şi netulburat. Rugăciunea efectivă ajută mult. Nu ai nimic pentru care să te rogi? Iţi sugerăm biserica, lucrarea, propriul tău suflet, copiii tăi, relaţiile tale, vecinii tăi, ţara ta şi cauza lui Dumnezeu şi a adevărului în (toată lumea. Să ne cercetăm pe noi înşine în această problemă importantă.

Ne angajăm cu puţină căldură în devoţiunea personală? Arde focul devoţiunii cu puţină putere în inima ta? Şi se poticnesc roţile carului? Dacă este aşa, să ne alarmăm la aceste semne de decadenţă. Să ne plecăm cu suspine şi să cerem Spiritul harului şi al implorării. Să punem deoparte un timp Special pentru rugăciuni extraordinare. Fiindcă, dacă focul acesta va fi stins sub tăciunii asemănării cu lumea, va slăbi focul altarului familial şi ne va acoperi influenţa în biserică şi lume. Textul se aplică şi la altarul inimii. Acesta este într-adevăr un altar de aur. Dumnezeu vrea să vadă inimile copiilor Săi arzând pentru EL Să-i oferim lui Dumnezeu inimile noastre, strălucind de dragoste, şi să-i căutăm harul, pentru ca focul să nu se stingă niciodată; fiindcă nu poate să ardă dacă nu îl ajută Domnul să ardă.

Mulţi duşmani vor încerca să îl înăbuşe, dar dacă mâna nevăzută din spatele zidului toarnă uleiul sfânt peste el, va arde din ce în ce mai tare. Să folosim textele din Scriptură drept Combustibil pentru focul din inimile noastre. Ei sunt cărbuni vii. Să fim atenţi la predici da, mai ales, să petrecem mai mult timp Singuri cu Isus.

Meditaţii C. H. Spurgeon

14 Iulie

„Căci cum îţi vei pune dalta în piatră, o vei pângări.” Exod 20:25

Altarul lui Dumnezeu trebuia să fie construit din pietre necioplite, astfel încât să nu se vadă nici o urmă de lucrare omenească pe el. Înţelepciunea omenească vrea să rânduiască şi să aranjeze învăţăturile crucii într-un sistem mai artificial şi mai potrivit cu gusturile depravate ale naturii decăzute; totuşi, în loc să îmbunătăţească Evanghelia, înţelepciunea trupească o pângăreşte, până când devine o altă evanghelie, total diferită de adevărul lui Dumnezeu. Toate modificările şi îndreptările la Cuvântul Domnului sunt profanare şi pângărire. Inima mândră a omului este nerăbdătoare să intervină în îndreptăţirea sufletului în faţa lui Dumnezeu; pregătirile pentru Christos sunt gândite, umilinţa şi căinţa devin motiv de încredere, faptele bune sunt strigate în gura mare, priceperea naturală este lăudată, şi se încearcă pe toate căile cioplirea pietrelor de altar.

Ar fi bine ca păcătoşii să-şi amintească că, în loc să perfecţioneze lucrarea Mântuitorului, încrederea lor carnală o pângăreşte şi o dezonorează. Numai Domnul trebuie să fie înălţat în lucrarea de ispăşire, şi nici urmă de ciocan sau daltă omenească nu va fi suportată. încercarea de a adăuga ceva la ultimele cuvinte ale lui Isus Christos, sau de a Îmbunătăţi ceea ce Iehova Domnul a făcut desăvârşit, este o blasfemie. Păcătosule tulburat, lasă-ţi jos uneltele. Aruncă-te în genunchi în implorare umilă. Acceptă-L pe Domnul Isus ca altar îl ispăşirii tale, şi odihneşte-te numai în El. Mulţi falşi credincioşi vor fi avertizaţi împotriva doctrinelor în care cred citind textul din dimineaţa aceasta.

Există prea multe tendinţe de a aranja şi împăca adevărurile revelaţiei printre creştini; aceasta este o formă de necredinţă şi lipsă de respect. Să ne luptăm împotriva lor şi să primim adevărul aşa cum este, bucurându-ne de doctrinele Cuvântului sunt pietre necioplite, şi că astfel sunt mai potrivite pentru a construi un altar Domnului.

Meditatii C.H. Spurgeon

Români de peste tot

Români de peste tot
(Cu-al vostru crez divin)
Nu dați al vostru vot
Străinului destin!

De false teorii
Nicicând nu v-atașați
C-atunci se va-ntări
Nădejdea-n care stați.

Pe-oriunde-ai voștrii pași
Vă vor purta, voi știți
Că-nvingeți uriași
Pe Fiu dacă-L slujiți.

Trăim un timp precar
Cum Cartea vieții -a spus
Când mersul la altar
Vai! Parcă s-a redus.

Prin rugi vă conectați
Cu sfinți din alte zări
Genunchii aplecați
Creează sfinte stări.

Străin vă este locul
Dar singuri nu sunteți
Să nu se stingă focul
Pentru cerești frum’seți!

În orice țară-ați fi
Și-n orice continent
Din Slavă veți primi
Cerescul tratament.

Exemple fiți oricând
În lumea de nevoi
Chiar în necaz cântând
Și chiar în grele ploi.

Războaie iar vor fi
Și valuri de-ncercări
Dar îngeri vor sosi
Cu binecuvântări.

Ați părăsit o țară
Dar nu un crez și-un dor
De a urca pe-o scară
La veșnicul Decor.

Români de peste tot
(Cu-al vostru crez divin)
Predați al vostru vot
La Cel ce-i “Da” și-“Amin”.

George Cornici

27 Martie

„Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.” Matei 26:56

El nu şi-a părăsit niciodată ucenicii, dar ei, temându-se pentru viețile lor, au fugit de lângă El chiar de la începutul suferinţelor. Acesta este un exemplu grăitor care ne învaţă cât de fragilă este credinţa celor care se bazează pe ei înşişi. Sunt ca o turmă de oi, care fug în toate părţile când vine lupul. Au fost avertizaţi de pericol şi au promis că mai bine mor decât să-şi părăsească învăţătorul, dar imediat ce au fost atinşi de teamă au luat-o la sănătoasa. S-ar putea ca astăzi să mă pregătesc de dimineaţă să sufăr încercări de dragul Domnului, fiind sigur că voi fi perfect credincios; dar dacă am în inimă un dram de necredinţă, voi fugi la fel ca apostolii.

A face o promisiune nu înseamnă şi a o respecta. Dacă apostolii ar fi rămas alături de Isus până la capăt, ar fi avut slavă veşnică; dar ei au fugit de slavă. Să mă ajute Domnul să nu le urmez exemplul! Unde altundeva ar fi avut mai mare siguranţă decât lângă învăţătorul lor, cate ar fi putut chema în ajutor douăsprezece legiuni de îngeri? Au fugit de propria lor siguranţă. O Doamne, nu mă lăsa să cad în aceeaşi capcană. Harul divin poate transforma un laş îtr-un mare viteaz. Lemnele ude pot arde ca focul de pe altar dacă Domnul vrea. Aceşti ucenici, fricoşi ca nişte iepuri, s-au transformat în lei după coborârea Duhului Sfânt La fel, Duhul Sfânt poate să-mi schimbe teama în curaj, ca să mărturisesc adevărul Său.

Cât de neliniştit trebuie că a fost Mântuitorul văzându-şi ucenicii speriaţi! A fost o picătură amară în plus în paharul durerii, dar nu L-a împiedicat să-l bea până la capăt. N-aş vrea să mai adaug şi eu câteva picături. Dacă mă lepăd de lsus, II răstignesc încă o dată, şi II „dau să fie batjocorit” (Evrei 6:6). Păzeşte-mă, Duh Sfânt, de un sfârşit atât de ruşinos.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Ai cui suntem?

Suntem ai Tăi; ne prețuiești
Simțim că ești cu noi pe cale
Trimiți, mereu, lumini cerești
Și melodii instrumentale.

Suntem ai Tăi; ne-ai scos din vid,
Ne-ai îmbrăcat cu fericire
Ne-ai dat un fundament solid
Pe care scrie:”MOȘTENIRE”

Suntem ai Tăi; nu vrem stăpâni
Învinși de patimile firii
‘Nălțăm, convinși, ambele mâini
Spre-altarul drag al răsplătirii.

Suntem proprietatea Ta
Să ne răpească nu-s în stare
Acei ce nu-Ți pot slavă da
Și n-au crezut în vindecare.

”Suntem ai Tăi…suntem ai Tăi”
Așa cântăm, așa vom zice
Nu vrem tumultul altor căi,
Vrem Legea Ta să se aplice.

Suntem ai Tăi; plătit-ai preț
Cum nimeni n-a plătit vreodată
Ca în dogoare și-n îngheț
Să știm că vine o răsplată.

Că singuri nu vom fi nicicând
E rezultatul înfierii
Azi orice simț și orice gând
Ne-arată zorii Învierii.

George Cornici