Ce implică jertfa crucii

Mărețul plan de mântuire
A implicat grele torturi
Nălțăm respect și prețuire
Ne-a scos din colb și uscături.

Un plan cum nu a fost vreodată
De Trinitate conceput
Să fie ființa împăcată
Cu Cel ce n-are început.

Ce-au scris profeții s-a-mplinit
În răni și-n sânge-i vindecare
Cei ce-L slujesc pe Cel jertfit
Intră în eliberare.

Păcatul pironit pe cruce
(Prin palmele Celui mai sfânt)
Pe individ nu-l mai seduce
Să-ncalce duhul din Cuvânt.

Oceanul de dispreț, rușine
Asupra Fiului s-a dus
Dar jertfa Lui ne va menține
În traiul fără de apus

Cum alta n-a fost suferință
Răbdată demn, cu-n scop precis
Dar prin nevrednica sentință
S-a împlinit tot ce-a fost scris.

Păcatul omenirii-ntregi
A fost purtat cu agonie
Dar marii preoți, mari strategi(?)
N-au înțeles ce-i jertfa vie.

Dar cei cu sufletul deschis
Privesc spre jertfă cu-adorare
Și înțeleg că nu-i un vis
Ci-i chin și e crucificare.

La cruce suprema iubire
La toți le zice: ”Azi veniți!
Căci veți intra în moștenire
Cu Regele-nviat să fiți.”

George Cornici

Glorii!

Ce mareț ești, Doamne sfinte,
Cu atât frumos împodobita-i
Un Univers, ce ia aminte
La al Tău Glas, când zugrăvita-I

În atât splendid, armonie,
Nepătruns, complexitate,
Luminând în bucurie,
Viață, revărsând în toate,

Aveai în inimă, făptura,
Făcută-n chip și asemănare,
Pentru ea și jertfa-ți pură,
O, Doamne, ești atât de Mare!

Mare îți e credincioșia,
Mare îți e tăria, Soare,
Tu ce-n Mână ai veșnicia,
Dar nu uiți de o iarbă-n floare,

Meriți toată închinarea:
Plecăciune, plecăciune,
Iubirea noastră, adorarea,
Ți-o proșternem, Zori- Minune!

Mulțumire, mulțumire,
Îngână Universu-n cor,
Stăpân în tot, și a tot zidire,
Viață-n tot și a tuturor,

Fii slăvit mereu, de a pururi,
Fii lăudat în orice ceas,
În mănunchi legăm vii doruri,
De a Ta inimă, al Tău Glas,

La Tronul Slavei Tale Sfinte,
Scăldat, în imnul adorării –
De pe întreg pământ, Părinte,
Glorii, Soare al îndurării!

Lidia Cojocaru

În ce Împărăție trăim?(2)

În veci va dăinui a noastră-mpărăție
Ea nu-i clădită pe legi scrise de titrați
Esența ei nu-i faima din falsă măreție
Ci-i Slova asimilată de miliardele de frați.

S-au scufundat imperii cum nave se scufundă
Când nu pot face față furtunilor ce vin
Sau când, voit, conducători confundă
Caracterul nobil cu cel ce e meschin.

Ce ne-a unit pe toți în cânt și-n adorare?
Ce ne-a atras spre starea plăcută lui Isus?
Nu dregători ce-aduc tendințe seculare
Ci siguranța că vom cânta și-n Țara făr-apus.

Pier structuri ce stau pe solul îngâmfării,
Entități ce nu-L recunosc pe Creator
Pe noi ne susține nu capriciul întâmplării
Ci harul ce-a venit la orice muritor.

Oricât de elegante, în cripte n-om rămâne
Ce s-a zidit în noi transcende colb și lut
Nu vrem societatea să meargă fără frâne
Ci-o vrem cum fost-a gândită la-nceput.

Cu false pașapoarte acolo nu-i intrare
Și nici cu cunoștințe la cel mai ‘nalt nivel
Ci trebuie răspuns la dulcea Lui chemare,
La tot ce Salvatorul a-naintat apel.

Ceata de îndoctrinați și azi o sfidează
Dar nici un milimetru nu s-a clătinat
De-aceea demonii nu se delectează
Și s-au adunat la un nou incendiar sfat.

Acei ce și-azi mai cred că pot să o dărâme
S-au coborât în grota eternei nebunii
Și-au reușit toți dracii gândirea s-o sfărâme
Și vor gusta osânda acutei agonii.

Oricând va triumfa a noastră-mpărăție
Ea promovează doar principii ce zidesc
Suflete ce-adună comori în visterie
Și numai pe Cârmaci, cu zel, Îl proslăvesc.

Vreți și voi să câștigați membralitatea
În ceata de martiri, profeți și slujitori?
Va trebui să dezgropați integritatea
Și s-o trimiteți mai sus de existenții sori.

George Cornici

Se apleacă-n osanale…

Se apleacă-n osanale
Ceru-ntreg în mulțumire,
Nu-s în cale munți și vale
Ci e veșnic fericire!

Mielului se-nchină zarea
Mulțimilor răscumpărate –
O, Tu, Divin ce-ai pus iertarea
Pecete peste a morții fapte,

Aducând lumină lumii
Ce zacea în bezna nopții,
Luând asupra-ți negrul humei,
Trasând calea, schimbând sorții,

Ce putem ca răsplătire
Să-ți aducem la picioare,
Noi, făptura-ți – licărire
Ție, Veșnicului Soare?

Nimic, nimic, ce umbra poate?
Al Tău e tot, Atotstăpâne!
Ne minunăm doar, cum prin moarte
Purtând pe Braț și un ”azi” și un ”mâine”

Atât de mult iubit-ai omul,
Tu, Necuprins și Glorios
Lăsând splendori, lăsându-ți Tronul,
Prin Jertfă ai ridicat de jos!

Triumfător al Nemuririi,
Ne-nchinăm în adorare –
Cântând imnul mulțumirii
Ție, Domn, Stăpân și Soare!

––––––––––––-

De splendid imn, răsună zarea
E odă a recunoștinței,
Cerul îi preia cântarea –
Pe Tron, e Domnul Biruinței!

Lidia Cojocaru

Credinţă şi experienţă

„Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine… „Galateni 2:20

Trebuie să ne învingem stările sufleteşti pentru a ajunge la o consacrare absolută faţă de Domnul Isus, să ieşim din sfera măruntă a experienţelor noastre pentru a ne consacra Lui în întregime.

Gândeşte-te cine zice Noul Testament că este Isus Cristos şi apoi gândeşte-te la sărăcia de dispreţuit a slabei noastre credinţe pe care o arătăm când spunem: “N-am avut încă experienţa cutare sau cutare!” Gândeşte-te ce susţine credinţa in lsus Cristos: că El ne poate înfăţişa fără pată înaintea tronului lui Dumnezeu, având o puritate de nedescris, transformaţi în chip absolut şi perfect îndreptăţiţi. Rămâi într-o credinţă plină de adorare faţă de Isus Cristos, pentru că El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi, înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare.

Cum îndrăznim să vorbim despre a face un sacrificiu pentru Fiul lui Dumnezeu?!

Am fost salvaţi de la iad şi pierzare, dar noi vorbim despre sacrificiile pe care le facem!

Trebuie să umblăm continuu în credinţa în lsus Cristos; nu într-un Isus Cristos pe care-L întâlnim la ora de rugăciune sau un lsus Cristos întâlnit într-o carte, ci în lsus Cristos prezentat de Noul Testament, în Cel care este Dumnezeu întrupat, în Cel la picioarele căruia ar trebui să cădem ca morţi. Credinţa noastră trebuie să fie în Acela din care izvorăşte experienţa noastră. lsus Cristos doreşte să ne devotăm Lui cu totul. Nu-l putem niciodată experimenta pe Isus Cristos, nici nu-L putem cuprinde în limitele inimii noastre, dar credinţa noastră trebuie să fie clădită pe o încredere puternică şi categorică în El.

In această direcţie vedem intoleranţa severă a Duhului Sfânt faţă de necredinţă. Toate temerile noastre sunt rele; noi ne temem pentru că refuzăm să ne hrănim din credinţă. Cum poate cineva, care s-a făcut una cu Isus Cristos, să sufere de îndoieli şi teamă? Viaţa noastră ar trebuie să fie un imn de laudă al credinţei perfecte, triumfătoare.

Oswald CHAMBERS

În albul pur

Iubirea a coborât din cer
Prin Raza sfântă, minunată,
Ne-a iubit Isus, Emanuel,
Ne-a împăcat cu al nostru Tată!

Pe El, a cerului Lumină,
Îl aşteptau prin profeţie,
Pe Cel Uns ce  avea să vină
Pentru toţi ca Jertfă vie!

Cu inima în adorare,
În rugăciuni de mulţumire
Să înălţăm spre Cel ce are,
Din veşnicii puteri depline!

Că din norii negri ploi se-ntorc,
Spre valurile indecise!
Nu-i prea târziu, mai este loc
În lăcaşurile promise!

Tu să fii o floare aleasă,
Cu tril de armonii divine,
În albul pur să fii culeasă,
De måna Lui Isus cånd vine!

Vom zbura spre nesfårşit onor
A Dragostei din slăvi cereşti!
Vom străluci în al Său ogor,
În Împărăţia cea de veci!

Maria Șopț 

Îmbrăţişează cerul

Din Cuvânt, din raza dulcii bucurii,
Ne-ai dat Iubirea sfåntă ca altoi,
Prin Har duhovnicesc să-mpleteşti în noi
Cumuni de biruinţă în pietre vii.

Primeşte mireasma cerului acum,
La Calvar a plâtit a ta iertare,
Mai este Har pentru fiecare
Şi mai poţi alege drumul drept şi bun!

Clepsidra vremii şi-a-nteţit socoata,
Împarte timpul în claie de fire,
Nu mai e mult şi Mirele vine
Şi-aduce cu El şi judecata!

Fii treaz, veghează să dăm năvală
La moştenirea ce ne-a pus-o în faţă!
Atât de iute s-apropie, s-arată
Ziua Domnului vine-n mare grabă!

Atunci, răpit în slavă al Tău popor
De oriunde ar fi, într-o clipită
Îmbrăťişează cerul prin Uşa deschisă
În adorare prin triumfalul zbor!

Maria Șopț 

Credinţă şi experienţă

„Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine… „Galateni 2:20

Trebuie să ne învingem stările sufleteşti pentru a ajunge la o consacrare absolută faţă de Domnul Isus, să ieşim din sfera măruntă a experienţelor noastre pentru a ne consacra Lui în întregime.

Gândeşte-te cine zice Noul Testament că este Isus Cristos şi apoi gândeşte-te la sărăcia de dispreţuit a slabei noastre credinţe pe care o arătăm când spunem: “N-am avut încă experienţa cutare sau cutare!” Gândeşte-te ce susţine credinţa in lsus Cristos: că El ne poate înfăţişa fără pată înaintea tronului lui Dumnezeu, având o puritate de nedescris, transformaţi în chip absolut şi perfect îndreptăţiţi. Rămâi într-o credinţă plină de adorare faţă de Isus Cristos, pentru că El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi, înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare.

Cum îndrăznim să vorbim despre a face un sacrificiu pentru Fiul lui Dumnezeu?!

Am fost salvaţi de la iad şi pierzare, dar noi vorbim despre sacrificiile pe care le facem!

Trebuie să umblăm continuu în credinţa în lsus Cristos; nu într-un Isus Cristos pe care-L întâlnim la ora de rugăciune sau un lsus Cristos întâlnit într-o carte, ci în lsus Cristos prezentat de Noul Testament, în Cel care este Dumnezeu întrupat, în Cel la picioarele căruia ar trebui să cădem ca morţi. Credinţa noastră trebuie să fie în Acela din care izvorăşte experienţa noastră. lsus Cristos doreşte să ne devotăm Lui cu totul. Nu-l putem niciodată experimenta pe Isus Cristos, nici nu-L putem cuprinde în limitele inimii noastre, dar credinţa noastră trebuie să fie clădită pe o încredere puternică şi categorică în El.

In această direcţie vedem intoleranţa severă a Duhului Sfânt faţă de necredinţă. Toate temerile noastre sunt rele; noi ne temem pentru că refuzăm să ne hrănim din credinţă. Cum poate cineva, care s-a făcut una cu Isus Cristos, să sufere de îndoieli şi teamă? Viaţa noastră ar trebuie să fie un imn de laudă al credinţei perfecte, triumfătoare.

Oswald CHAMBERS

În ce îţi este trăinicia?

Ce limpezi ochii mei privesc
Lumina ce-n gând s-a arătat!
Spre cer luminând mă pornesc,
Să aflu pe-al vieţii Împărat.

La poarta veşniciei Sale
Nu mă aplec ca un călător
Străin şi istovit de cale,
Ci strig arzând şuierător:

Tu, Doamne, al vieţii Împărat,
În ce Îţi este trăinicia?
În ce puterea Ţi-ai aflat,
Şi-n ce-i zidită veşnicia?

Se pleacă ochii-Ţi agitaţi
Că un gând trist au întâlnit?
Ori se aprind, ca-n ceilalţi
Uimirea să se fi stârnit,

Că nu-n cuvinte de încântare
Viaţa Ta ascunsă a stat,
Ci-n inima ce-n adorare
Totu-a zidit şi a creat?

Mi-ascunzi în ochii-Ţi veşnicia?
Eu i-am văzut neîncetat
Când în lacrimi a curs simbria
Pe care-n viaţă ‘Ţi o-am dat.

Mă sperie acuma un gând?
Nici chiar un suflu n-am suflat
Ca să atest în vreun cuvânt
Că adevăru-am aşteptat

Şi la dreptate m-am gândit.
Sunt ele ţinta mea în viaţă
Şi un alt gând n-am zămislit
Pe care să Ţi-l spun în faţă.

Dar poarta veşniciei Tale
Nu s-a deschis în dreptul meu
Şi m-am trezit umblând pe cale
Singură, fără Dumnezeu,

Dar aşteptând necontenit
Doar adevărul şi dreptatea,
Căci altceva ce-aş fi dorit
Să-şi afle în viaţă însemnătatea?

Sunt ele obligaţia Ta!
Scuze n-ai ca să fi gândit
Că-n faţa Ta drept nu va sta
Chiar şi-un călător obosit,

Căci trebuie să le împlineşti!
Pe mulţi spre ceruri i-au purtat,
Dar singur responsabil eşti
Valoarea să le fi arătat.

Mihaela Maria Dindelegan