Resounding victory for the child protection demonstrators!

http://www.mhskanland.net/page45/page375/page375.html

By Olav Sylte

Reclame

“Portrete din cioburi” – Iubirea ce menţine aprinsă flacăra vieţii

 

  • În “Portrete din cioburi” Ligia Seman reia teme din cărţile sale precedente şi compune
    un roman arborescent, în două volume. Cartea sa este o analiză a eşecului şi triumfului
    în dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar şi
    fresca unei lumi, a societăţii româneşti de dinainte şi după momentul Decembrie 1989.
    În construcţia sa, romanul “Portrete din cioburi” îmbină componente de roman creştin,
    roman de dragoste, de moravuri, politic, etc. Romanul poate fi privit şi drept unul
    intelectual.
    Ligia Seman şi lumea din romanele sale
    Ligia Seman este o prozatoare română creştină de valoare. Ligia Seman debutează în
    anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999),
    “Tragedie şi triumf” (2004) şi “ Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un
    volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii
    biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a
    personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă
    o notă romantică naraţiunii.
    „Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”
    „Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”, afirma cândva, scriitoarea.
    Acest adevăr este exploatat şi în „Portrete din cioburi”. Aici, Ligia Seman ne
    demonstrează cu talent că în labirintul ameninţător şi plin de tentaţii înşelătoare al lumii,
    a rămâne de partea binelui, adevărului şi purităţii reprezintă un act plin de eroism, un
    test al credinţei şi loialităţii faţă de Dumnezeu. Atât la vârsta adolescenţei cât şi a
    maturităţii, spiritul de compromis ne încearcă continuu, oferindu-ne ocazii de realizare
    materială, dar sacrificând idealurile înalte ale curăţiei de suflet, de caracter.
    O istorie de viaţă
    Una din temele romanului “Portrete din cioburi” ar putea fi atingerea fericirii prin iubire.
    Pe parcursul acţiunii, Gabriel, fiul lui Emil, ajunge să repete istoria de viaţă a tatălui său.
    Povestea se repetă cu cele două iubiri ale sale, Stela şi Isa. Autoarea pune foarte mult
    accent pe aceste idile, încadrându-le perfect în conjuncturi socio-politice specifice.
    Experienţa trăită de Gabriel cu Stela şi Isa ne arată latura realistă a eroului, însă pe cea
    şi sentimentală. Aceste relaţii îi determină lui Gabriel, destinul. Iată cum descrie
    autoarea lupta interioară a lui Gabriel, alături de Isa. „Când opiul trupului nu mai
    acţiona, în tot mai multe seri, în urma unei beţii a cărnii, Gabriel, obosit şi nervos,
    răsuflând lângă ea în întunericul dormitorului – îi scăpa printre degete. Trupul îi era
    lungit lângă ea, dar sufletul lui se îndepărta de ea, se întorcea mereu spre obsesia lui
    fixă, spre familia ce o părăsise. Stătea nemişcat şi ea la început credea că doarme, dar
  • apoi a înţeles că ochii lui erau deschişi şi realiza la ce se gândeşte el. Era chinuitor
    gândul că poate nu va mai putea face nimic să-l păstreze.”
    În căutarea sensului propriei existenţe
    Personajele principale, Emil şi Gabriel, tată şi fiu, vor afla în cele din urmă, prin
    intermediul experienţelor trăite, sensul propriei existenţe, dar şi sensul existenţei lui
    Dumnezeu. Din cauza acestor experienţe, inclusiv cele amoroase, cei doi îşi vor
    schimba, pe măsură ce trece timpul, concepţia despre viaţă, familie şi Divinitate. Emil şi
    Gabriel sunt personaje complexe şi ocupă poziţii înalte în societate. Cei doi sunt
    capabili de trăiri interioare profunde, devastatoare. Gabriel este tipul omului filosof,
    comtemplativ, un intelectual. “Aluziile lui Gorică la faptul că Gabriel e natural înzestrat
    pentru a urca în vârful piramidei, urmând pilda tatălui său, care în timpul studenţiei
    fusese secretar al Uniunii Tineretului Comunist, mult timp iscară în sufletul băiatului
    sentimente şi gânduri contradictorii.”
    Credinţa în Dumnezeu, singura forţă pentru supravieţuire
    Gabriel, tipul de intelectual care încearcă să se autodepăşească, trăieşte într-o realitate
    crudă. “Dorinţa uriaşă din interiorul lui de a-şi depăşi propria condiţie, de a se ridica
    deasupra oamenilor obişnuiţi, se lupta cu aversiunea faţă de armele care îi erau oferite
    – fuziunea cu teoriile materialismului dialectic. Nu putea accepta această filosofie în
    primul rând pentru că ea reprezenta fundaţia pe care se clădise viaţa tatălui său. Eşecul
    acestei vieţi îi adusese atâta suferinţă şi frustrare, încât se ferea de orice ar putea
    prevesti o istorie asemănătoare. În al doilea rând, politica bazată pe această filosofie
    excludea credinţa în Dumnezeu, despre care el nu ştia prea multe, dar care fusese
    totuşi singura forţă ce o ajutase pe mama lui să supravieţuiască şi să vadă un sens în
    tot ce îndurase.”
    Moravurile unei societăţi
    Romanul Ligiei Seman “Portrete din cioburi” poate fi considerat şi un roman politic. În
    paginile cărţii, autoarea evocă societatea socialistă vazută prin ochii unor intelectuali,
    tată şi fiu, Emil şi Gabriel. Autoarea prezintă moravurile acestei societăţi, falsitatea
    regimului politic. Însă niciodată nu s-a putut inventa o cale sigură de adormire a
    conştiinţei atunci când ai avut ocazia să cunoşti chemarea Cuvântului divin. Nu există
    nici linişte şi nici odihnă pentru cei care aleg să lase deoparte frumuseţea inocenţei de
    copil al lui Dumnezeu pentru plăcerile şi realizările de o clipă ale compromisului şi
    păcatului. Nimic nu se compară cu o conştiinţă curată faţă de sine şi faţă de ceea ce
    este bine şi drept, fiindcă indiferent cât de mult suntem minţiţi de societatea în mijlocul
    căreia trăim, totuşi Dumnezeu există şi noi am fost creaţi pentru El.
  • „O stea veşnică pe firmamentul Universului”
    Tema iubirii de Dumnezeu este omniprezentă în carte, în roman, ea înglobându-le pe
    cele amintite mai sus. Iubirea, dragostea de Dumnezeu este singurul lucru care îl ţine în
    viaţă pe Gabriel. Ea a fost singura care i-a menţinut aprinsă flacăra vieţii. El nu a încetat
    niciodată să creadă în Dumnezeu, indiferent de circumstanţe şi asta l-a definit ca om.
    Chiar dragostea sa pentru soţie se circumscrie şi se realizează ca urmare a dragostei
    pentru Creator. „Dragostea profundă dintre un bărbat şi o femeie, cu siguranţă sunt
    simbolul Celei mai mari opere de Iubire şi Răscumpărare, iar reflectarea acestei iubiri
    în vieţile celor din jur o stea veşnică pe firmamentul Universului, deosebită de orice altă
    stea a lumii acesteia.”
    În roman, dialogul are un rol foarte bine determinat si foarte important. Autoarea se face
    uşor înţeleasă şi exprimă totul în fraze simple, pe un ton familiar. La fel ca şi în celelalte
    romane, şi în “Portrete din cioburi” stilul Ligiei Seman este clar şi concis. Un alt lucru
    care o apropie pe autoare de cititorii săi este tonul degajat pe care acesta îl foloseşte.
    Limbajul utilizat demonstrează că Ligia Seman este o bună observatoare a realităţii.
    Concluzia care se desprinde din romanul “Portrete din cioburi” este că nici negura
    comunismului, nici tentaţiile bunurilor lumeşti nu pot să stingă dorinţa după Dumnezeu
    ce ia naştere atunci când ajungi să cunoşti Cuvântul Său. Preţul compromisului este
    amar şi plin de

    suferinţă, o cărare ce te aruncă în abisul disperării fără întoarcere.
    Totuşi, farmecul iubirii divine se revarsă pe drumul celui ce ajunge să învingă, chiar şi în
    urma multor greşeli, amăgirile unei lumi lipsite de repere morale autentice
    Octavian D. Curpaş
    Phoenix, Arizona

 

 

I am a fanatic

Speech at the demonstration outside the Norwegian parliament on 16 April 2016.

Jørgen Stueland is a lawyer and has worked with child protection cases over several years. He is engaged, through articles and debate, in showing the way the Norwegian Barnevernet carries out its activity.
••

My name is Jørgen Stueland. I am a fanatic and I am a lawyer. Winston Churchill described a fanatic as a person who will not change his mind and will not change subject. That´s me. In cases concerning the Barnevern. I will not, I refuse, I stick to my opinion. And I refuse to change the subject. I will without exception talk about the Barnevern. An unwritten rule for a lawyer is to be polite, calm and factual. However, after having worked with child welfare cases for 15 years, the very idea Child Welfare, the growing mammoth Barnevern with a capital letter B, made me rude, exalted and unprofessional.

What I fight against is a system in possession of methods which lead to all weapons being allowed.

Whilst preparing this speech, I thought: Can you defend your fanaticism? Yes I can. I thought. The way of the Barnevern, the Fylkesnemnd, the courts, the experts, the academically retarded child welfare staff, the way it all has been built up and now like war tanks rolls over and crushes traditional Norwegian families; this system has strong fascist features. And in a way also racial hallmarks. Parents are categorized into upper and lower human beings.

And so I quote Arnulf Øverland’s poem “You must not sleep”. It is a trite poem. Used in all too many situations where it does not fit. However, it does fit in innumerable cases in which I have been practicing as a lawyer. „You must not sit safely at home and say it is a pity, poor things! You must not endure so well the unfairness that does not harm yourself. I cry with the last breath of my voice, you are not allowed to wander around and forget.”

*

What we must do. It is now about to happen. That which should have happened long ago. There is a growing number coming out from their safe homes. Out to wretches, parents, children. More and more, lawyers, experts, even caseworkers within the Barnevern, increasing numbers from the Parliament, increasing numbers take Øverland’s words in their mouth: They no longer walk around forgetting.

*

The Barnevern is a true child of the welfare state, the ideology which the welfare state is based upon. Especially after World War II, a welfare state was built up which became all Norwegian’s father. A system was built under which each citizen got his whole life dissected. This state of welfare is in many ways amazing. Cheap healthcare, good hospitals, financial arrangements during unemployment, sickness, disability and retirement.

But the welfare state also created the Barnevern. It has gradually been developed, and culminated in the Child Welfare Act in 1992. Since that time, i.e. in 1992, Barnevernet has gone through an explosive development. According to Statistics Norway there were 15,303 submitted reports of concern to child protection in 2003. In 2014, 52,996 reports of concern were submitted. The percentage increase in the number of reports of concern in eleven years is 246 percent (!). In 2009, 3415 workers were employed in the Barnevern. In 2014 this number had increased to 5139 people in the child welfare system. This is an increase of 50 percent in six years. And is this all because my parents and their generation (I was born in 1971) were perfect parents? Is it true that parents in 2014 are 246 percent worse than parents in 2003? What caused this rapid growth? In fact it is because the welfare state has eaten itself into our lives. Also into our innermost, our family life.

The welfare state now owns our children. We only borrow them. And once an overzealous nurse, a doctor, a hateful neighbor, sends in a message of concern, Barnevernet dissects a family’s life. Ultimately, they take our children back.

So I am a fanatic. I’m fanatically concerned that these conditions have to be corrected. We are in desperate need of new child welfare, with the family in the centre.

I will never stop this fight. For I have found that within the Barnevern there are great, extreme abuses committed every day. Hence, I can not remain silent about what I see. We are going to achieve the change which must come.

Jørgen Stueland:

‘Mandatory reporting’ of suspected child abuse is a mad, bad idea

‘Mandatory reporting’ of suspected child abuse is a mad, bad idea