27 Martie

 „Da, Doamne, a zis ea, dar și căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” Matei 15:27

Aceasta femeie a căpătat îndurare gândind cutezător despre Christos. Învăţătorul a vorbit despre pâinea copiilor. „Nu”, s-a gândit ea, „de vreme ce Tu eşti Stăpânul mesei harului, cred că eşti o gazdă generoasă. Sunt sigură că pe masa Ta este belşug de pâine. Există mâncare îndestulătoare pentru copii -destul ca să se arunce şi căţeilor. Copiii vor rămânea cu destulă mâncare şi căţeii vor fi hrăniţi”. S-a gândit la Isus ca la Cel care putea să-i împlinească orice nevoie. Aminteşte-ţi că ea voia de fapt ca Isus să-i vindece fiica demonizată. Pentru ea era un lucru foarte important, dar II preţuia atât de mult pe Christos încât şi-a zis: „pentru El nu înseamnă nimic; sunt doar firimituri.

Păcatele mele sunt multe, dar Lui nu-i este greu să le şteargă. Vinovăţia mă apasă ca un munte, dar pentru El nu este decât un grăunte de praf. El i-a purtat deja povara „în trupul Său pe lemn” (1 Petru 2:24). Pentru El nu înseamnă mare lucru să-mi acorde iertarea, dar pentru mine va fi o binecuvântare infinită să o primesc”. Femeia şi-a deschis larg porţile sufletului, aşteptând lucruri mari de la Isus, iar El a umplut-o cu dragostea Sa.

Dragă cititorule, fă la fel. Ea a mărturisit ce o apăsa, s-a prins de El şi a insistat în ciuda cuvintelor Lui aspre. A crezut că poate face lucruri mari, şi prin credinţa ei 1-a convins. A câştigat victoria crezând în EL. Cazul ei este un exemplu de credinţă triumfătoare. Dacă vrem să învingem cum a învins ea, trebuie să-i urmăm tactica. Acesta este drumul regal spre mângâiere. Gândurile despre păcat te conduc la disperare, dar gândurile despre Christos te vor conduce în cerul păcii.

C.H. Spurgeon

26 Martie

„Când va veni in slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.” Marcu 8:38

Dacă am fost părtaşi cu Isus la ruşinea Sa, vom împărţi şi slava care îl va înconjura la cea de-a doua venire. Iubite cititor, eşti alături de Isus? Eşti legat de el cu legăturile vieţii? Atunci vei suferi alături de El astăzi în ruşinea Sa. Vei lua crucea şi vei merge „afară din tabără la El” (Evrei 13:13), suferind ocara. Fără îndoială, vei fi alături de El şi în clipa în care crucea va fi schimbată în coroană. Judecă-te singur în seara aceasta. Fiindcă, dacă nu te-ai născut din nou în El, nu vei fi cu El când va reveni în slavă. Dacă te temi de partea întunecata şi dureroasă a părtăşiei cu El, nu vei înţelege strălucirea şi fericirea revenirii Regelui „cu toţi sfinţii îngeri” (Matei 25:31).

Cum? Şi îngerii sunt cu EI? Dar El nu înalţă îngerii; El înalţă sămânţa lui Avraam. Sunt şi sfinţii îngeri cu El? O, suflete, dacă eşti într-adevăr iubit de El, nu poţi sta deoparte. Dacă prietenii şi vecinii sunt chemaţi să-I vadă slava, ce vei face tu, mireasa Lui? Vei sta deoparte? Gândeşte-te că va veni Ziua Judecăţii, şi nu vei putea sta departe de inima Celui care, primind îngerii în părtăşie, te-a primit şi pe tine în unire.

Nu ţi-a spus El „te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare” (Osea 2:19)? Nu ţi-a promis chiar El „Eu vă voi lua” (Ieremia 3:14)? El îşi găseşte plăcerea în tine. Dacă îngerii, care sunt prieteni şi vecini, vor fi alături de el, este mai mult ca sigur că prea iubiţii Săi, în care îşi găseşte plăcerea, vor sta la dreapta Sa. Făgăduinţa aceasta este luceafărul tău de dimineaţă; strălucirea ei este atât de mare, încât poate lumina cea mai întunecată şi tristă experienţă.

C.H. Spurgeon

25 Martie

„Fiul omului.” Ioan 3:13

Cât de des a folosit Mântuitorul titlul acesta! Dacă ar fi vrut, ar fi putut să vorbească întotdeauna despre Sine ca despre Fiul lui Dumnezeu, „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9:6). Dar iată umilinţa lui Isus! Preferă şă fie numit „Fiul omului”. Să învăţăm o lecţie de umilinţă de la EL. Să nu ne mândrim niciodată cu titluri măreţe. Aici se află, totuşi, un gând mult mai plăcut. Isus iubeşte atât de mult omenirea încât îi place să o onoreze, fiindcă este o mare onoare, într-adevăr, şi o mare demnitate, să-L poţi numi pe Isus „Fiul omului”. El doreşte să aşeze stele regale pe pieptul omenirii, arătând dragostea lui Dumnezeu faţă de sămânţa lui Avraam.

„Fiul omului” — de fiecare dată când a rostit aceste cuvinte, El a aşezat o aură pe fruntea copiilor lui Adam. Totuşi, poate că următorul gând este încă şi mai preţios. Isus Christos s-a numit „Fiul omului” ca să-şi exprime simpatia şi identificarea cu poporul Său. Prin aceasta ne aminteşte că El este Cel de care ne putem apropia fără frică. Putem să-I spunem toate, durerile şi necazurile noastre, fiindcă El, ca Om, le cunoaşte din experienţa. Fiindcă a suferit ca un Fiu al omului, El este în stare să ne ajute şi să ne mângâie.

Fii binecuvântat, scumpul nostru Isus! De vreme ce foloseşti pentru totdeauna numele care te mărturiseşte ca Frate şi rudă a noastră, datoria noastră este să-Ţi slăvim harul, umilinţa şi dragostea. Priveşte cum Isus s-a dăruit Iubirii noastre nedesâvârşite, Şi prin iubirea Sa a dovedit Că inimile noastre sunt sfinţite. Când îşi aude Numele slăvit In fapte şi în vorbele de noi rostite, Acordă celor care L-au iubit Comori de dragoste şi suflete-nnoite.

C.H. Spurgeon

24 Martie

 „In ceasul acela, Isus s-a bucurat în Duhul sfânt.” Luca 10:21

Mântuitorul a fost „om al durerii” (Isaia 53:3), dar este clar că, în adâncul sufletului Său chinuit, purta o comoară nesfârşită de bucurie cerească. In tot neamul omenesc, nu există nimeni care să aibă o pace mai adâncă, mai pură sau mai trainică decât Domnul nostru Isus Christos. El a fost „uns cu ulei de bucurie, mai presus de tovarăşii” Săi (Psalmi 45:7). Marea Sa bunătate, prin însăşi natura ei, I-a adus cea mai mare desfătare, fiindcă bunătatea este bucurie. Au existat câteva ocazii în care această bucurie s-a manifestat. „In ceasul acela, Isus s-a bucurat în Duhul Sfânt, si a zis: «Tată, Doamne al cerului si al pământului, Te laud»” (Luca 10:21).

Christos a cântat, deşi întunericul îl înconjurase, iar faţa Sa îşi pierduse orice urmă de bucurie pământească. Uneori, era învăluit de splendoarea unei satisfacţii neasemuite, de parcă s-ar fi gândit la răsplata finală şi i-ar fi dat slavă lui Dumnezeu în mijlocul tuturor sfinţilor. Prin aceasta, Isus a lăsat un exemplu binecuvântat bisericii de pe pământ. Acum, biserica aşteaptă să păşească pe drumul durerii alături de Isus. Prin suferinţe, îşi croieşte drumul spre coroană. Este chemată să poarte crucea, să fie urâtă şi socotită străină de familia ei; totuşi, biserica are un izvor de bucurie, din care doar copiii ei se pot adăpa.

In mijlocul Ierusalimului se află magazii cu vin, ulei şi făină, din care sunt hrăniţi sfinţii lui Dumnezeu. Uneori, ca şi Mântuitorul, avem vremurile noastre de bucurie, fiindcă „este un râu, ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu” (Psalmi 46:4). Deşi suntem exilaţi, ne bucurăm în Domnul; da, ne bucurăm pe deplin în El, fiindcă numele Său este scris pe steagul nostru.

C.H. Spurgeon

23 Martie

„Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.” Luca 19:40

Ar putea pietrele să strige? Cu siguranţă că pot, dacă Cel care a deschis gura mormântului le-ar porunci să-şi înalţe glasul. Dacă ar fi în stare să vorbească, ar avea multe de mărturisit despre Cel care le-a creat prin cuvântul puterii Lui. Ar putea slăvi înţelepciunea şi puterea Făcătorului lor, care le-a chemat la viaţă. Noi nu vom vorbi despre Cel care ne-a făcut făpturi noi, şi a trasnformat pietrele în copii ai lui Avraam? Stâncile bătrâne ar putea povesti despre haos şi ordine, şi despre stadiile succesive ale dramei creaţiunii. Noi nu putem vorbi despre minunile lui Dumnezeu, şi despre lucrările Sale din timpurile străvechi, şi despre tot ce a făcut El pentru biserica Sa în vechime? Dacă pietrele ar vorbi, ar povesti despre cel care le-a cioplit din carieră, şi le-a făcut potrivite pentru templu.

Noi nu putem spune despre gloriosul nostru Cioplitor, care ne-a sfărâmat inimile cu ciocanul Cuvântului Său, ca să poată face din noi templul Lui? Dacă pietrele ar striga, ar preamări pe constructorul lor, care le-a şlefuit şi a făcut un palat din ele. Noi nu vom vorbi despre Constructorul şi Arhitectul nostru, care ne-a aşezat în templul viului Dumnezeu? Dacă pietrele ar putea striga, ar avea de spus o poveste lungă, foarte lungă, despre drumul de aducere aminte. O piatră mare a fost adesea înălţată ca aducere aminte în faţa Domnului. Şi noi putem mărturisi lucrurile minunate pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi.

Avem şi noi Eben-ezerul nostru, stâncile noastre de ajutor şi stâlpii noştri de aducere aminte. Pietrele sparte ale legii striga împotriva noastră, dar Christos însuşi, care a rostogolit piatra de la uşa mormântului, vorbeşte pentru noi. Pietrele pot să strige, dar noi nu le vom lăsa. Vom acoperi strigătul lor cu al nostru. In toate zilele noastre, vom izbucni în cântări sfinte şi vom binecuvânta maiestatea Celui Prea înalt, slăvindu-L pe Cel care este numit „Păstorul, Stânca lui Israel” (Genesa 49:24).

C.H. Spurgeon

22 Martie

 „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu.” Ioan 17:24

Moarte, de ce ai atins copacul ale cărui ramuri ne-au oferit odihnă? De ce ne-ai răpit desăvârşirea în care am aflat desfătare? Dacă trebuie să-ţi foloseşti securea, foloseşte-o pe un copac neroditor; atunci îţi vom mulţumi. De ce vrei să dobori cedrii din Liban? O, retrage-ţi securea, şi cruţă-1 pe cel drept. Dar nu, aşa trebuie să fie. Moartea ne ia cei mai buni prieteni; cei mai generoşi, cei mai credincioşi în rugăciune, cei mai sfinţi, cei mai consacraţi trebuie să moară. De ce? Fiindcă Isus s-a rugat: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine fi acei pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24).

Rugăciunea Lui ne poartă pe aripi de vultur spre cer. Fiecare credincios de pe pământ care urcă spre paradis este un răspuns la rugăciunea lui Christos. Un sfânt din vechime remarca: „De multe ori, Isus şi poporul Său trag unul într-o parte şi unul într-alta în rugăciune. Noi ne plecăm în rugăciune şi spunem: «Tată, vreau ca sfântul acesta să rămână aici cu mine. » Christos spune: «Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu. »” Astfel, credinciosul intră în contradicţie cu Domnul său. Sufletul nu poate fi în două locuri; cel iubit nu poate fi şi cu Christos, şi cu tine.

Care dintre cereri va avea succes? Dacă ai vedea că Regele ar coborî de pe tron şi ar spune: „Avem două rugăciuni care se contrazic, la care să răspundem?”, sunt sigur că ai sări în picioare şi ai spune: „Isuse, nu voia mea, ci voia Ta să se împlinească”. Ai renunţa la rugăciunea pentru viaţa celui iubit dacă ai realiza că Isus vrea altceva: „Tată, vreau cu acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine fi aceia pe care Mi i-ai dat Tu”. Doamne, poţi să-i iei. Prin credinţă, îi vom lăsa să plece.

C.H. Spurgeon

21 Martie

„Poţi să înnozi tu legăturile Găinuşei, sau să dezlegi frânghiile Orionului?” Iov 38:31

Dacă suntem tentaţi să ne lăudăm cu abilităţile noastre, măreţia naturii ne poate arăta cât de firavi suntem. Nu putem mişca cea mai mică stea şi nu putem întârzia nici măcar una din razele dimineţii. Vorbim despre putere, dar cerurile râd de încumetarea noastră. Când Găinuşa, un mănuchi scânteietor de stele, străluceşte în nopţile primăvărarice, noi nu o putem opri, şi când se ridică Orionul, iar anul este legat în frânghiile iernii, noi nu putem să ne eliberăm de puterea lui îngheţată. Anotimpurile se succed după orânduirea divină. Întregul neam omenesc nu le poate schimba orarul. Doamne, ce este omul? In domeniul spiritual, ca şi în natură, puterea omului este limitată.

Când Duhul Sfânt trezeşte bucuria în suflet, nimeni nu ne poate întrista. Toată răutatea şi priceperea omului este neputincioasă în faţa puterii dătătoare de viaţă a Mângâietorului. Când El vizitează o biserică şi o reînviorează, nici cei mai înverşunaţi duşmani nu pot rezista; ei pot ridiculiza lucrarea, dar nu o pot opri aşa cum nu pot opri ascensiunea Găinuşei. Dumnezeu vrea, şi se împlineşte. Pe de altă parte, dacă Domnul, în înţelepciunea şi dreptatea Sa, orbeşte un om şi acesta cade pradă păcatului, cine îl poate elibera? Numai Dumnezeu poate să topească gheaţa morţii spirituale de pe un individ sau un popor. El dezleagă frânghiile Orionului, şi nimeni altcineva n-o poate face. Ce binecuvântare că o poate face!

O, fie ca El să facă o minune în seara aceasta! Doamne, alungă iarna din sufletul meu şi adu primăvara în loc. In ciuda tuturor eforturilor mele, eu singur nu pot să-ţi scutur sufletul de moarte şi amorţeală, dar Ţie toate lucrurile îţi sunt cu putinţă. Am nevoie de puterea ta cerească, de razele iubirii Tale, de lumina harului Tău — acestea sunt Găinuşele mele. Sufăr din cauza păcatului şi ispitirii — acestea sunt semnele prevestitoare ale iernii mele, teribilul meu Orion. Doamne, lucrează o minune în mine şi pentru mine. Amin.

C.H. Spurgeon

20 Martie

„Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, cum a iubit şi Christos biserica.” Efeseni 5:25

Ce exemplu minunat le-a lăsat Christos ucenicilor! Puţini învăţători s-ar aventura să spună: „dacă vreţi să-mi urmaţi învăţăturile, trăiţi ca şi mine”. Dar deoarece viaţa lui Isus a fost transcrierea virtuţii perfecte, El poate arăta spre El însuşi ca spre un model de sfinţenie, aşa cum ne învaţă. Creştinul nu trebuie să uite nimic din modelul lui Christos. În nici o împrejurare, nu trebuie să fim mulţumiţi până nu reflectăm tot harul care a fost în EL. Soţul creştin trebuie să se uite la portretul lui Isus Christos şi să se poarte cu soţia sa aşa cum s-a purtat El cu biserica.

Dragostea unui soţ este specială. Domnul Isus îşi iubeşte biserica cu o dragoste rezervată numai ei: „pentru ei mă rog nu mă rog pentru lume” (Ioan 17:9). Biserica este favorita cerului şi comoara lui Christos, coroana de pe fruntea Sa, brăţara de pe braţul Său, pieptarul inimii Sale, centrul şi miezul dragostei Sale. Un soţ trebuie să-şi iubească soţia cu o dragoste constantă, fiindcă aşa îşi iubeşte Christos biserica. El nu este schimbător. Poate să-şi schimbe modul de a o demonstra, dar afecţiunea rămâne aceeaşi. Un soţ trebuie să-şi iubească soţia cu o dragoste de durată, fiindcă nimic „nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Christos, Domnul nostru” (Romani 8:39).

Un soţ adevărat îşi iubeşte soţia cu o dragoste din ce în ce mai puternică şi mai fierbinte. Nu este o promisiune deşartă. Iubite cititor, ce ar mai fi putut face Isus ca să-ţi demonstreze dragostea Lui? Isus îşi iubeşte soţia cu o dragoste divină. El îi arată afecţiune şi o priveşte cu multă mulţumire. Credinciosule, eşti uimit de dragostea lui Isus? O admiri, dar o imiţi? Este dragostea ta din relaţiile domestice aşa „cum a iubit şi Christos biserica”?

C.H. Spurgeon

19 Martie

„A mâncat, și s-a săturat, și ce a rămas a strâns.” Rut 2:14

Oricând avem privilegiul să mâncăm din pâinea pe care ne-o dă Isus, suntem, ca şi Rut, sătui de atâtea bunătăţi. Când Isus este Gazda, nici un oaspete nu se ridică de la masă flămând. Minţile noastre sunt săturate cu adevărurile preţioase descoperite de Christos. Inimile noastre sunt mulţumite în Isus, fermecătorul obiect al afecţiunii noastre. Speranţele noastre sunt împlinite, pentru că ÎI avem pe Isus în ceruri. Dorinţele noastre sunt satisfăcute, fiindcă ce ne putem dori mai mult decât să-L vedem pe Christos şi să fim găsiţi în El (vezi Filipeni 3:9)?

Isus ne umple conştiinţa până când avem pace deplină, judecata până când suntem siguri de învăţăturile sale, memoria cu amintiri despre ce a făcut, şi imaginaţia cu planurile la care încă lucrează. Ca şi Rut, suntem „sătui”. Am băut adânc din Christos şi ne-am gândit că am luat tot ce se putea lua; dar, după ce am făcut tot ce am putut mai bine, am văzut că a mai rămas foarte mult. Ne-am aşezat la masa iubirii lui Dumnezeu, şi am zis: „doar infinitul mă poate sătura. Sunt atât de păcătos, încât trebuie să am merite infinite ca să mi se şteargă păcatele”. Dar după ce ne-am curăţat de păcate am văzut că mai aveam merite; ne-am potolit foamea la ospăţul iubirii sfinte şi a mai rămas o grămadă de hrană spirituala.

Nu ne-am bucurat încă de anumite bunătăţi care ne aşteaptă în Cuvântul lui Dumnezeu, şi suntem obligaţi să-1 mai lăsăm puţin; suntem asemenea ucenicilor, cărora Isus le-a spus „mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta” (Ioan 16:12). Da, sunt daruri pe care încă nu le-am obţinut, locuri de comuniune cu Isus la care nu am ajuns, şi înălţimi ale părtăşiei pe care nu le-am atins. La fiecare ospăţ al iubirii rămân multe coşuri cu firimituri. Să lăudăm generozitatea slăvitului nostru Boaz.

C.H. Spurgeon

18 Martie

„Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit și Eu pe voi.” Ioan 15:9

Aşa cum îşi iubeşte Tatăl Fiul, aşa îşi iubeşte Isus poporul. Cum este dragostea divină? Dumnezeu L-a iubit pe Isus fără margini şi, în acelaşi fel, Isus îşi iubeşte poporul. „Te-am iubit cu o iubire veşnică” (Ieremia 31:3). Poţi să stabileşti cu uşurinţă începutul iubirii omeneşti; poţi să-ţi aminteşti clipa în care ai început să-1 iubeşti pe Christos, dar iubirea Sa faţă de tine este un râu al cărui izvor este ascuns în veşnicie. Dumnezeu Tatăl îl iubeşte pe Isus fără nici o schimbare. Creştine, bucură-te să ştii că nu există nici o umbră de schimbare în dragostea lui Christos faţă de cei care se odihnesc în El.

Poate că ieri ai fost pe culme, şi ai spus „El mă iubeşte!” Astăzi se poate întâmpla să ajungi în valea umilinţei, dar El te iubeşte la fel de mult. Pe cele mai înalte culmi, I-ai auzit vocea vorbindu-ţi în cântec de iubire; acum, la nivelul mării sau chiar în mare, când toate valurile şi talazurile Sale trec peste tine, Inima Lui este credincioasă alegerii dintâi. Tatăl îşi iubeşte Fiul cu o iubire nemărginită, şi la fel îşi iubeşte Fiul poporul. Credinciosule, nu trebuie să te temi că se va rupe funia de argint, fiindcă dragostea Lui nu va înceta niciodată. Rămâi liniştit fiindcă Christos va merge cu tine până în mormânt, iar când te vei ridica din el îţi va fi Călăuză spre culmile cereşti.

Mai mult, Tatăl îşi iubeşte Fiul cu o iubire nemăsurată, iar Fiul îi învăluie pe cei aleşi în aceeaşi iubire, întreaga inimă a lui Isus este dăruită poporului Său. El „m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20). Dragostea Lui depăşeşte înţelegerea noastră. Avem un Mântuitor neclintit; un Mântuitor preţios, a cărui iubire este nemăsurată, neschimbată, fără început şi fără sfârşit, după cum Tatăl ÎI iubeşte pe El! Iată hrană din belşug pentru sufletele noastre. Fie ca Duhul Sfânt să ne conducă până la măduva şi grăsimea ei.

C.H. Spurgeon