„In ceasul acela, Isus s-a bucurat în Duhul sfânt.” Luca 10:21
Mântuitorul a fost „om al durerii” (Isaia 53:3), dar este clar că, în adâncul sufletului Său chinuit, purta o comoară nesfârşită de bucurie cerească. In tot neamul omenesc, nu există nimeni care să aibă o pace mai adâncă, mai pură sau mai trainică decât Domnul nostru Isus Christos. El a fost „uns cu ulei de bucurie, mai presus de tovarăşii” Săi (Psalmi 45:7). Marea Sa bunătate, prin însăşi natura ei, I-a adus cea mai mare desfătare, fiindcă bunătatea este bucurie. Au existat câteva ocazii în care această bucurie s-a manifestat. „In ceasul acela, Isus s-a bucurat în Duhul Sfânt, si a zis: «Tată, Doamne al cerului si al pământului, Te laud»” (Luca 10:21).
Christos a cântat, deşi întunericul îl înconjurase, iar faţa Sa îşi pierduse orice urmă de bucurie pământească. Uneori, era învăluit de splendoarea unei satisfacţii neasemuite, de parcă s-ar fi gândit la răsplata finală şi i-ar fi dat slavă lui Dumnezeu în mijlocul tuturor sfinţilor. Prin aceasta, Isus a lăsat un exemplu binecuvântat bisericii de pe pământ. Acum, biserica aşteaptă să păşească pe drumul durerii alături de Isus. Prin suferinţe, îşi croieşte drumul spre coroană. Este chemată să poarte crucea, să fie urâtă şi socotită străină de familia ei; totuşi, biserica are un izvor de bucurie, din care doar copiii ei se pot adăpa.
In mijlocul Ierusalimului se află magazii cu vin, ulei şi făină, din care sunt hrăniţi sfinţii lui Dumnezeu. Uneori, ca şi Mântuitorul, avem vremurile noastre de bucurie, fiindcă „este un râu, ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu” (Psalmi 46:4). Deşi suntem exilaţi, ne bucurăm în Domnul; da, ne bucurăm pe deplin în El, fiindcă numele Său este scris pe steagul nostru.
C.H. Spurgeon