În marea uitării…

În marea uitării au fost aruncate
Trăiri ce n-au fost de Cer aprobate
Și-așa s-a creat în noi transformare
Când răspuns-am la a Tatălui chemare.

Cuvintele Lui ne-au atins făptura
Să cunoaștem Cine-a creat natura
Să nu mai rătăcim pe cărări străine
Să ne-atașăm de Cel ce poate s-aline.

A fost aruncat în marea uitării
Tot ce n-avea semnul binecuvântării
Iar azi pășim cu avânt spre Slavă
Nu mai vrem nici zgură, nici pleavă.

Îngropate sunt îndemnuri din fire
Făcându-se loc pentru sfânta slujire
Și astfel s-a făcut schimbare totală
Suntem ucenici în cereasca Școală.

Apuse sunt zile de necredință
Știm ce scop are o suferință
Știm că-n marea uitării-au fost duse
Fapte ce-n sfințenie nu-s incluse.

Minunea Salvării zilnic o trăim
De-al nostru crez, nicicând, nu ne despărțim
Cu sângele crucii trecutul e șters
Știm unde sfârșește al nostru mers.

Când răspuns-am la a Tatălui chemare
Simțit-am în noi răscumpărare
Trăiri ce n-au fost de Cer aprobate
În marea uitării au fost aruncate.

George Cornici

5 Martie

„Zi sufletului meu: „Eu sunt mântuirea ta!”” Psalmi 35:3

Ce mă învaţă aceasta rugăciune preţioasă? Va fi cererea mea din fiecare seară, dar mai întâi îmi va servi drept subiect de meditaţie. Textul mă informează că David avea îndoielile lui; altfel, de ce s-ar fi rugat „zi sufletului meu, «Eu sunt mântuirea Ta»”, dacă nu ar fi avut uneori îndoieli şi temeri? Dacă este aşa, mă simt încurajat că nu sunt singurul sfânt care se plânge de slăbirea credinţei. Dacă David s-a îndoit, nu trebuie să mai concluzionez că nu sunt creştin fiindcă mă îndoiesc. Textul îmi aminteşte că David nu era mulţumit cu îndoielile şi temerile lui. De aceea, s-a îndreptat imediat spre tronul milei ca să se roage pentru asigurarea care valora mai mult decât aurul cel mai preţios.

Şi eu trebuie să caut acceptarea de la Cel iubit. Nu trebuie să mă bucur când dragostea Lui nu este în sufletul meu. Când Mirele este plecat de la mine, sufletul meu trebuie să jelească. învăţ de la David şi faptul că el ştia unde să caute asigurare. A mers la Dumnezeu în rugăciune, strigând „zi sufletului meu, «Eu sunt mântuirea ta»”. Trebuie să petrec timp singur cu Dumnezeu, dacă vreau să am un simţământ clar al iubirii lui Isus. Dacă rugăciunile mele încetează, ochii credinţei se vor închide. Rugăciunea înseamnă cerul; lipsa ei înseamnă lipsa progresului.

Observ că David nu este liniştit fără o asigurare divină „zi sufletului meu”. Doamne, te rog vorbeşte-mi! Nimic altceva nu-1 va mulţumi pe creştin, în afara mărturiei divine. Mai mult, David nu putea să se odihnească dacă asigurarea nu era întemeiată pe prezenţa unei persoane — „Eu sunt mântuirea ta”. Doamne, dacă Tu ai spus asta tuturor sfinţilor şi mie nu mi-o spui, nu înseamnă nimic. Doamne, am păcătuit; nu merit zâmbetul Tău. De abia îndrăznesc să cer, dar o, spune-i sufletului meu, chiar sufletului meu „Eu sunt mântuirea ta”. Ajută-mă să simt în mod prezent, personal, întemeiat şi indiscutabil că eu sunt al Tău şi Tu eşti al meu.

C.H. Spurgeon