Un freamăt blând

Ciprian I. Bârsan

Un zbucium greu frământă lumea,
Da-n întunericul ei gros
Nu vede ce aproape-i vremea
Venirii lui Isus Hristos.

Un freamăt blând îngână șoapte
Ce-n „noapte”-s greu de deslușit
Și gânduri de lumină coapte
Lucesc în suflet, năbușit:

• „E vremea vremii îndepărtate
  Ce-n Adevăr s-a proorocit!”
  Dar vrem noi oare-a ne desparte
  De tot ce ne-a îndobitocit? !

Ne vom ținti spre Miel privirea
Sub steagul Lui de biruință
Ca să-I întâmpinăm venirea
Cu un grăunte de credință? !

Vom căuta pe-al nostru Mire
Până-n „Palatul Lui ceresc”
Făcând dovada de iubire
La toți ce-n noapte ne rănesc? !

Un freamăt blând adie șoapte
Trădându-I dragostea, „Mireaso”!
Lumina-I dulce îmbie-n noapte:
-Trezește-te acum, „Aleaso!”
Ioan Hapca

Vezi articolul original

Smerenia

Am coborât pe treptele smeririi
La scăldătoarea sufletelor vii,
Dorind să gust odihna nemuririi
Cu cei scăpați din laț și colivii.

În contrasens urcau grăbiți trufașii
Spre ziguratul falnicei mândrii.
Pe-un tas imens mi se opriră pașii
Și-am stat mâhnit în ambientul gri.

Sfios, făcui un pas spre scăldătoare,
Împins ca de-un resort nepământean,
Când mii și mii de păsări cobitoare
Mă asaltau sub sceptrul lui satan.

Văzându-mă apoi stăpân pe teamă
Mi-au dat un și mai aprig combatant:
Uriașul Deznădejde se proclamă
Stăpânul închisorii din neant.

A pus pe trepte smoală lunecoasă,
Pereții i-a umplut cu mărăcini,
Cădea de sus cenușă și pucioasă,
Iar bezna răsuna de lei haini.

Rănit, sleit, cu inima ca-n gheare,
Am tot pășit și nu m-am dat învins
Chiar de vedeam săgeți indicatoare
Întoarse de Amăgire, întradins.

Ah, lespezile sunt prea moi și mișcă,
Se lăfăie pe ele scorpioni!
Năpârcile macabru cântă-n trișcă,
Să dănțuie mulțimea de dragoni.

Simțeam că gura lor are pecete,
Pășeam ca între fiare Daniel,
Ținându-mă cu mâna de perete,
Cu gândul la sublimul Peniel.

Când, iată, tot vacarmul se oprește
Și clipocește doar un susur blând.
E un izvor ce tainic îmi vorbește,
Îl simt și acum în inimă curgând.

-Rămâi aici lângă picior de cruce
Și lângă ieslea cea din Betleem,
Căci înălțarea în hăuri te conduce,
Doar umilința urcă spre Salem!

Tudor Maier

1 Februarie

„Dragostea ta pentru mine era minunată.” 2 Samuel 1:26

Vino, cititorule, şi haidem să vorbim despre dragostea minunată, nu a lui Ionatan, ci a lui Isus. Nu vom spune ceva ce nu s-a mai spus, ci lucruri pe care le-am simţit şi gustat. Dragostea Ta pentru mine, Isuse, a fost minunată atunci când rătăceam departe, purtat de dorinţele trupului şi minţii. Dragostea Ta m-a ajutat atunci să nu comit „păcatul de moarte” (Romani 6:16) şi să mă opresc înainte de a mă distruge cu totul. Dragostea Ta a oprit securea Dreptăţii care spunea: „Taie-1! de ce să mai facă umbră pământului degeaba?” Dragostea Ta m-a călăuzit în pustie, m-a dezbrăcat şi m-a făcut să simt vinovăţia păcatului şi povara remuşcărilor.

Dragostea Ta mi-a vorbit blând când am căzut de oboseală — „ Veniţi la Mine… si vă voi da odihnă” (Matei 11:28). O, cât de nepătată a fost dragostea Ta, să-mi poată spăla sufletul murdar, pătat de sângele naşterii şi înnegrit de cenuşa păcatului, şi să-1 facă alb ca zăpada şi pur ca lâna mieilor. Ţi-ai arătat dragostea când mi-ai şoptit: „Sunt al tău şi tu eşti al Meu”. Cuvintele Tale au fost atât de blânde când mi-ai spus: „Căci Tatăl însuşi vă iubeşte” (Ioan 16:27).

Şi cât de dulci au fost momentele când mi-ai declarat „dragostea Duhului” (Romani 15:30). Sufletul meu nu va uita niciodată vremurile în care mi te-ai arătat A avut Moise adăpostul lui în stâncă în momentul în care a văzut spatele Dumnezeului Său? Am avut şi noi adăposturile noastre atunci când am văzut slava lui Dumnezeu în persoana lui Isus. Şi-a amintit David de urmele caprei sălbatice, de ţinutul Iordanului şi de înălţimile Hermonului? Putem să ne amintim şi noi locurile dragi, la fel de binecuvântate ca acestea. Doamne Isuse, dăruieşte-ne o dovadă nouă a dragostei Tale, ca să începem luna cu bine. Amin.

C.H. Spurgeon