„Dar eu alerg la rugăciune.” Psalmi 109:4
Gurile mincinoase erau gata să sfâşie reputaţia lui David, dar el nu s-a apărat; a prezentat cazul în faţa unei curţi mai înalte şi a pledat în faţa Marelui Rege. Rugăciunea este cea mai sigură metodă de a răspunde cuvintelor de ură. Psalmistul nu s-a rugat cu răceală; el s-a dăruit cu totul rugăciunii — şi-a sfâşiat sufletul şi inima — încordându-şi fiecare nerv şi muşchi, aşa cum a făcut Iacov în lupta cu îngerul. In felul acesta, şi numai în felul acesta, putem ajunge la tronul harului. Aşa cum o umbră nu are putere fiindcă este lipsită de substanţă, rugăciunea unui om care nu îşi descoperă sufletul în agonie şi dorinţă este zadarnică, fiindcă este lipsită de ceea ce îi oferă forţă.
„Rugăciunea fierbinte”, spunea un bătrân om al bisericii, „este ca un tun aşezat în faţa porţilor cerului, obligându-le să se deschidă”. Greşeala cea mai des întâlnită este graba cu care ne lăsăm distraşi. Gândurile noastre hoinăresc încoace şi încolo, şi facem puţine progrese. Ca şi mercurul, mintea noastră nu se poate ţine la un loc, ci se împrăştie în toate părţile. Ce rău mare este acesta! Ne înjoseşte şi, ceea ce este mai grav, îl dezonorează pe Dumnezeul nostru. Ce am crede despre un solicitant dacă, în timp ce se află într-o audienţă la prinţ, se joacă cu penele de la pălărie sau încearcă să prindă o muscă?
Continuitatea şi perseverenţa sunt prezente amândouă în expresia textului nostru. David nu strigă o dată şi apoi se cufundă în tăcere; implorarea lui sfântă continuă până când primeşte binecuvântarea. Rugăciunea nu trebuie să fie un accident, ci o obişnuinţă, o lucrare zilnică, o vocaţie. Aşa cum artiştii se dedică modelelor şi poeţii vocaţiei, noi trebuie să ne consacram rugăciunii. Trebuie să ne scufundăm în rugăciune ca în elementul nostru, şi astfel să ne rugăm „neîncetat”(2 Tesaloniceni 5:17). Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, ca să putem fi din ce în ce mai stăruitori în cerere.
C.H. Spurgeon
Dumnezeu e în control 