Căci un Copil ni s-a născut

Căci un Copil ni s-a născut, din cer un Fiu sfânt ni s-a dat
Acel fără de început, jos printre oameni S-a întrupat.
N-avea sclipiri și strălucire, nimic din ce izbea privirea
Nici frumusețe spre uimire, dar El era Nemărginirea.

O, din ce tainică iubire, în ieslea rece ai coborât
S-aduci la muritori trăire, din sfârșit veșnic început.
Ce-adânc vorbește crucea sfântă, ce măreție-n ea cuprinde
Desface-n inimi pace adâncă și foc de cer în ele aprinde.

E graiul ce-nțeleg și surzii, lumina ce şi orbii-o văd
E limba ce-o vorbesc și muții, puterea ce şi slabii o pot.
E prea adâncă adâncimea iubirii ce din fir de stele
Veni să-mbrace umilința în cea mai măreață putere.

Ce bunătate necuprinsă de gând de om din lut creat
O dragoste de om neatinsă cu mintea-i, Tatăl ne-a arătat!
Să ne numim copii și suntem, nu prin puterea omenească
Ci prin Isus ce viu e astăzi, prin a Lui dragoste măiastră.

Ce vom fi nu am văzut încă dar știm c-atunci ca El vom fi
Rămânem neclintiți pe Stâncă, ea dainuieşte de vecii.
Noi Îl iubim pentru că El până la capăt ne-a iubit
A înviat și nouă viață din viața Lui ne-a dăruit.

A împăcat lumea cu Sine făcând prin Sângele Lui pace
Prințul Păcii în inimi vine și altar din ele-n cruce face
Iată, Cel Atotputernic un Salvator ne-a ridicat
Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Dumnezeu Preaînalt.

Gabriela Bucur 

18 Decembrie

„Sfâşiati-vă inimile, nu hainele.” Ioel 2:13

Sfâşierea hainelor şi celelalte semne exterioare ale emoţiilor religioase sunt uşor de manifestat şi adesea făţarnice. Să simţi adevărata căinţă este mult mai greu; în consecinţă, este mult mai rar întâlnită. Oamenii vor participa la cele mai lungi şi complicate ceremonii religioase, fiindcă acestea sunt pe placul firii. Adevărata religiune, însă, este prea umilitoare, prea cercetătoare, prea interioară pentru gustul omului firesc El preferă ceva mai ostentativ, mai bătător la ochi şi mai lumesc. Ceremoniile exterioare sunt confortabile pentru un timp; ochiul şi urechea sunt satisfăcute, egoismul este hrănit, şi îndreptăţirea de sine este umflată ca un balon.

Dar ele sunt ultima amăgire, fiindcă, în clipa morţii, şi în Ziua Judecăţii, sufletul are nevoie de ceva mai substanţial decât ceremoniile şi ritualurile pe care să se sprijine. Despărţită de evlavia vitală, orice formă de religie este zadarnică. Oferită fără o inimă sinceră, orice formă de închinare este o ruşine şi o batjocură pentru maiestatea cerurilor. Sfâşierea inimii este o operaţiune divină, şi este simţită solemn. Este o durere tainică experimentată personal, nu doar de formă, ci ca o lucrarea adâncă, mişcătoare a Duhului Sfânt în inima fiecărui credincios.

Nu este o problemă despre care să vorbeşti şi pe care să o crezi, ci un simţământ adânc în inima fiecărui copil viu al viului Dumnezeu. Este foarte umilitoare şi curăţă păcatul în întregime; dar pe urmă, este o dulce pregătire pentru preţioase mângâieri, care nu ar fi putut să fie primite de un suflet mândru. Este şi distinctivă, fiindcă aparţine aleşilor lui Dumnezeu, şi numai lor. Textul ne spune să ne sfâşiem inimile, dar ele sunt, în mod natural, tari ca marmura. Cum putem, deci, să facem acest lucru? Trebuie să le ducem la Calvar. Vocea Mântuitorului muribund a sfâşiat stâncile odată, şi este puternică şi acum. Duh prea Sfânt, fa-ne în stare să auzim strigătul de moarte al lui Isus, şi inimile noastre vor fi sfâşiate aşa cum îşi sfâşie oamenii hainele în vremuri de mare durere.

Meditaţii C. H. Spurgeon