„Dumnezeul cel veşnic este un loc de adăpost.” Deuteronom 33:27
Cuvântul „adăpost” poate fi tradus prin „casă”, sau „locuinţă”, ceea ce ne face să credem că Dumnezeu este căminul şi locuinţa noastră. Există plinătate şi dulceaţă în metafora aceasta, fiindcă ne iubim căminele, chiar dacă sunt căsuţe umile. Cu mult mai mult ÎI iubim pe Dumnezeu, „căci în El avem viaţa, mișcarea și fiinţa” (Fapte 17:28). Acasă ne simţim în siguranţă, închidem lumea afară şi locuim în siguranţă şi pace. În acelaşi fel, atunci când sunt cu Dumnezeu, „nu mă tem de nici un rău” (Psalmi 23:4). El este scutul şi apărarea noastră, adăpostul nostru în vreme de nevoi. Acasă ne odihnim după oboseala şi truda zilei. Şi inimile noastre găsesc odihnă în Dumnezeu atunci când sunt obosite de conflictele vieţii; când ne întoarcem spre El, sufletele noastre află pacea. Acasă ne simţim în largul nostru; nu ne teme că vom fi înţeleşi greşit, nici că vorbele noastre vor fi răstălmăcite.
Atunci când suntem cu Dumnezeu, putem să comunicăm liber cu El, dezvăluindu-ne toate dorinţele ascunse; pentru că „prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El” (Psalmi 25:14), tainele celor ce se tem de El vor fi în siguranţă în mâna Domnului. Acasă este locul celei mai adevărate şi pure fericiri, în Dumnezeu, inimile noastre află cea mai adâncă încântare. Bucuria pe care o avem în El depăşeşte orice altă bucurie. Acasă muncim cu voie bună. Gândul la casă ne dă puteri şi ne ajută să purtăm poverile zilnice şi să ne îndeplinim datoriile; în sensul acesta, putem spune că Dumnezeu este casa noastră.
Dragostea pentru El ne întăreşte. Ne gândim la El în persoana Fiului Său prea iubit, şi vederea feţei suferinde a Mântuitorului ne constrânge să lucrăm pentru cauza Lui. Simţim că trebuie să lucrăm, fiindcă avem prieteni şi rude dragi nemântuite, şi vrem să bucurăm inima Tatălui aducându-i acasă pe cei rătăcitori, Vrem să umplem cu mir sfinţit familia cu care locuim. Ferice de cei care îşi găsesc adăpostul în Dumnezeul lui Iacov!
Meditaţii C. H. Spurgeon