Am fost şi eu odată orb

Ciprian I. Bârsan

„Am fost şi eu odată orb şi nu ştiam cui să mă rog,
Pe Dumnezeu nu Îl ştiam şi nu vedeam unde mergeam.
Mi-ai dat lumina, să fiu viu, unde să ajung Mi-ai dat să ştiu,
Pe orbii ce îi întâlnesc, de Dumnezeu eu le vorbesc.

Am fost şi eu odată surd, când nu auzeam Cuvântul sfânt,
Şi pentru că n-am înţeles, mulţi ani în rătăcire am mers.
Ce milă-avuta al meu Stăpân, mă simt dator şi eu să-I spun,
Pe cei pierduţi, când întâlnesc, de Dumnezeu să le vorbesc.

Din valul lumii păcătos, de-acolo Dumnezeu ne-a scos,
Şi cei ce au rămas plângând şi ei tot fraţii noştri sunt.
Părinte bun, ascultă-ne, cum să-i salvăm învaţă-ne,
De focul care va veni, cum să-i salvăm numai Tu ştii.
Sunt fraţii noştri şi copii .

Azi mulţi în lume bâjbâiesc şi Calea dreaptă n-o găsesc,
Atâţi pierduţi cât noi am fost…

Vezi articolul original 78 de cuvinte mai mult

E vremea cercetării

Azi e vremea cercetării!
Tu, ce spui ca mă iubești,
Nu sta-n brațul nepăsării
Dacă vrei să mă slujești.

Și, în loc să strângi avere
Pe pământul blestemat,
Lasă ca să-ți dea putere
Harul Lui cel minunat.

Dacă ții închisă poarta
Și zăvorul încuiat,
N-ai să-ți schimbi în bine soarta
Și nici negrul tău păcat.

Vezi că-i tot mai grea povara
Ce o porți cu tine-acum
Și mai vezi cum vine seara
Și te-mpiedică pe drum.

Până-acum ai strâns mândria
Ca să fii tu cineva,
Dar se-apropie pieirea,
E aici, în fața ta.

Zdrențele ce sunt pe tine,
De minciuni, de calomnii,
Înapoi te trag, creștine,
Rob al lui Satan să fii.

Greu te-apasă-a ta povară,
Nu mai poți înainta,
Cauți o salvare iară,
Dar n-o vezi în calea ta.

Ești înstrăinat pe calea
Ce-ai trasat-o tu mergând,
Mai adâncă-ți pare valea
Și-o privești cu groaza-n gând.

Dar din cer acum se-ndreaptă
Chiar spre tine, dragul meu,
Hai privește, căci te-așteaptă
Și te strigă Dumnezeu!

De-i asculți vocea duioasă,
Vei putea să te ridici,
Starea ta neputincioasă
Dacă Lui ai să i-o zici.

Bunătatea Lui cea mare
Curăță al tău păcat.
Cu veșmânt de sărbătoare
Uite, vezi cum te-a îmbrăcat?

Să veghezi în rugăciune
Și statornic să rămâi
Să calci pe-ale Sale Urme,
Cum ți-a poruncit întâi!

Al tău pom rodească într-una,
Dragoste sa dobândești
Ca să poți primi cununa
Sus, în slăvile cerești.

După pace alegând,
Răbdător fiind mereu
Și doar binele urmând,
Ai să-L vezi pe Dumnezeu.

Bunătatea și credința
Veșnic să îți fie treze,
Iar blândețea căpătată
Chipul tău să lumineze.

Înfrânarea nu lipsească
Din buchetul cel bogat,
Tot mereu să înflorească
În frumosul tău regat.

E puțin din lunga noapte
Vine Mirele pe nori,
Ca să ia roadele coapte,
Să le ducă în splendori.

Bobu Veronica

4 Octombrie

Spre seară se va arăta lumina.” Zaharia 14:7

Adesea privim cu teamă spre bătrâneţe, uitând că va fi lumină până seara. Pentru mulţi sfinţi din vechime, bătrâneţea a fost cel mai bun timp. Un aer mai blând răcoreşte faţa marinarului pe măsură ce se apropie de ţărmul nemuririi. Valurile înfuriate părăsesc marea lui, şi domneşte tăcerea, adâncă, liniştită şi solemnă. De pe altarul bătrâneţii au plecat scânteile focului tinereţii, dar flacăra sentimentelor zeloase rămâne. Pelerinii au ajuns în ţara Beula, acel tărâm fericit, ale cărui zile sunt precum cerul pe pământ. Îngerii îl vizitează, vânturile cereşti adie deasupra lui, florile paradisului cresc pe el, şi aerul este plin de muzica serafimilor.

Unii locuiesc ani întregi aici, iar alţii zăbovesc doar câteva ore înainte de plecare, dar este Edenul pe pământ. Putem să tânjim după timpul când vom ajunge în dumbrăvile lui umbroase, şi să ne mulţumim cu Speranţa până va veni timpul roadelor. Soarele care apune pare mai mare decât cel de amiază, şi splendoarea gloriei aureşte toţi norii care îi înconjoară coborâşul. Durerea nu întrerupe calmul înserării bătrâneţii, fiindcă „puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9) şi suportă totul cu răbdare. Fructele coapte ale experienţei alese se adună în seara vieţii, când sufletul se pregăteşte pentru odihnă. Poporul Domnului se va bucura de lumină şi în ceasul morţii.

Necredinţa se vaită când vede apropierea umbrelor, venirea nopţii şi sfârşitul existenţei. „Ah, nu”, strigă credinţa. „Noaptea a trecut; se apropie ziua adevărată”. Lumina vine, lumina nemuririi, lumina feţei Tatălui. Strânge-ţi picioarele în pat; priveşte sufletele care aşteaptă! Îngerii te duc departe. Rămas bun, prea iubitule. Îţi fluturi mâna; te-ai dus. Ah, acum este lumină. Porţile de diamant se deschid. Străzile de aur strălucesc în lumina de iaspis. Ne acoperim ochii, dar privim nevăzutul. Rămas bun, frate; ai văzut lumina înserării, pe care noi nu am văzut-o încă.

Meditaţii C. H. Spurgeon