Rămâi smerit…

Chiar dacă-i sfântă strălucirea
Luminii ce o răspândești,
Să nu te-orbească amăgirea
Că poți cu ea să te mândrești!

Oricât de bine-ar fi să-ți meargă,
Pe cer de n-ar umbri un nor,
A ta să fie zarea largă,
Ești tot un abur trecător.

Oricât de spornic ești în faptă,
La vorbe-oricât de iscusit,
Chiar de-ai pornit pe calea dreaptă,
Și tu poți face-un pas smintit.

Chiar fără pată de te-ai crede
De o ispită poți fi prins,
Ia seama, Cel de Sus te vede,
Desăvârșirea n-ai atins!

Oricât de-nalt și lin ți-e zborul
Și-oricât de sus vrei să țintești,
Când ți se va opri „contorul”
În praf și tu te prăbușești.

Să mergi smerit pe-ngusta cale,
Oricât de mult ai fi suit,
Căci nu sunt meritele tale,
Nu brațul tău a biruit!

E-a Sa-ndurare, e doar Harul
Ce te-a ținut și n-ai căzut,
Iar Raiului de-i treci hotarul
E fiindcă-n Domnul ai crezut!

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. (Efeseni 2:8-9)

Olivia Pocol 

22 August

„Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, dacă găsiţi pe iubitul meu, ce-i veţi spune?… Că sunt bolnavă de dragoste.” Cântarea Cântărilor 5:8

Aceasta este declaraţia credinciosului care tânjeşte după Isus; el este bolnav după Domnul său. Sufletele milostive nu se simt în largul lor decât în tovărăşia lui Christos, fiindcă, dacă se îndepărtează de El, îşi pierd pacea. Cu cât sunt mai aproape de El, cu atât sunt mai aproape de pacea cerului; cu cât sunt mai aproape de El, cu atât mai plină le este inima, nu numai de pace, ci şi de viaţă, putere şi bucurie, fiindcă toate acestea depind de comuniunea constantă cu Isus. Ceea ce este soarele pentru zi, ceea ce este luna pentru noapte, ceea ce este roua pentru flori, aceea este şi Christos pentru noi.

Ceea ce este pâinea pentru cel flămând, îmbrăcămintea pentru cel gol, umbra unei stânci pentru călătorul în deşert, aceea este Isus Christos pentru noi; de aceea, dacă suntem departe de El, nu este de mirare că sufletele noastre vor striga cu vorbele Cântării: „vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, dacă găsiţi pe iubitul meu, ce-i veţi Spune?… Că sunt bolnavă de dragoste”: Această nevoie de Isus are o urmare binecuvântată: „ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire” (Matei 5:6). Extrem de binecuvântaţi, deci, sunt aceia care însetează după Cel Neprihănit. Binecuvântată este foamea, de vreme ce vine de la Dumnezeu.

Dacă nu aş avea binecuvântarea de a fi săturat, aş căuta aceeaşi binecuvântare în toate lucrurile, până aş fi umplut cu Isus. Dacă nu m-aş hrăni cu Isus, aş sta la uşa cerului flămând şi însetat după El. Există o binecuvântare în această foame, de vreme ce ne conduce la fericirtea Domnului. Dar binecuvântarea implică o făgăduinţă. Dacă Christos ne face să tânjim după El, tot El va sătura această foame; şi atunci când va veni la noi, aşa cum doreşte, va fi nespus de frumos!

Meditaţii C. H. Spurgeon