Nu devia al Meu popor…

Nu devia poporul Meu
Păstrează pân’ la capăt crezul
Am stabilit acel traseu
Ca să ajungi la apogeu
Deci nu uita care e țelul.

Altaru-l frecventezi mai rar
Uitând că-n rugă e putere
Ai fost mai sfânt, mai temerar
Puteai învinge un coșmar
Dar azi te-nvinge o durere.

Te chem la trai neprihănit
Să ‘nalți onorul către stele
De ce n-alergi la cel rănit,
La cel cu sufletul zdrobit?
De ce sfidezi legile Mele?

Iar fala-n care te complaci
Ți-a devenit prioritate
De ce pe demoni nu-i ataci?
Ai pus comori în ai lor saci
Crezând că scapi de greutate.

Te-am însoțit în pribegie
S-ajungi în pace la Liman
Dar ți-ai format o strategie
Străină de Împărăție
Și nu lucrezi cu spor în lan.

În tine nu-i vitalitatea
Ce ai trăit-o nu de mult
Ți-ai transformat activitatea,
Ți-e afectată unitatea
Și nu poți trece de-un tumult.

Azi vreau să-mi înțelegi apelul:
Să nu mai cauți netezi căi
Repară-ți umbletul și zelul
Să fii mai tare ca oțelul
În luptele din munți și văi.

Nu devia al Meu popor
Spre poleială și spectacol
Lucrează-n Vie cu mult spor
Căci nu te saturi cu umor
Ci cu credință și miracol.

George Cornici

21 August

„Cel ce udă pe alţii va fi udat şi el.” Proverbe 11:25

Aici suntem învăţaţi marea lecţie că, pentru a primi, trebuie să dai, ca să aduni, trebuie să risipeşti, ca să fii fericit, trebuie să-i faci pe alţii fericiţi şi, ca să devii viguros spiritual, trebuie să cauţi binele spiritual al celorlalţi. Udându-i pe alţii, suntem şi noi udaţi. Cum? Eforturile noastre de a fi folositori ne măresc puterile de a fi folositori. Avem talente, latente şi facultăţi adormite, care sunt aduse la lumină prin sacrificiu. Puterea noastră de muncă este ascunsă înăuntrul nostru, până ne aventurăm să luptăm în bătăliile Domnului sau să urcăm muntele încercărilor. Noi nu ştim câtă simţire posedăm împreună, până nu suntem încercaţi să alinăm durerea văduvei sau lacrimile orfanului. Atunci când îi învăţăm pe alţii, căpătăm noi înşine învăţătură.

O, ce lecţii minunate am învăţat la căpătâiul bolnavilor! Am mers să învăţăm din Scripturi, şi ne-am întors ruşinaţi de puţina noastră ştiinţă. În conversaţiile noastre cu sărmanii sfinţi, suntem învăţaţi despre calea lui Dumnezeu pentru noi, şi primim o cunoaştere mai adâncă a adevărului Său. Aşa că, udându-i pe alţii, devenim mai umili. Descoperim cât de mult har este acolo unde nu bănuiam, şi cât de mult ne pot ajuta cei sărmani în dobândirea cunoştinţelor. Şi mângâierea noastră este mai mare atunci când muncim pentru alţii. Noi vrem să-i înveselim pe ei, şi mângâierea ne bucură inimile.

Asemeni celor doi oameni prinşi în zăpadă, unul trebuie să frece mâinile şi picioarele celuilalt ca să nu-l lase să moară, şi făcând aşa îşi pune sângele în mişcare şi îşi salvează viaţa. Sărmana văduvă din Sarepta şi-a oferit puţinele provizii pentru hrana proorocului, şi din ziua aceea nu a mai ştiut niciodată ce înseamnă să rabzi de foame. „Daţi, şi vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra” (Luca 6:38).

Meditaţii C. H. Spurgeon