Nu-mi trebuie statuie

Nu-mi trebuie statuie pe-acest străin pământ,
Nu vreau nici moștenire, că-i goană după vânt,
Nu vreau nici recompensă de fapta care-o fac
Și nici recunoștință când, din iubire, tac.

Nu vreau să fiu celebru pe scara socială,
Nici să primesc vreun premiu într-a vieții școală,
Dar vreau, cu siguranță, să fiu ca și Isus,
Să intru, prin credință, în Patria de Sus.

Nu mă interesează nici fală, nici onor,
Nu-mi pasă, ca lui Pavel, dacă trăiesc sau mor,
Nu-mi fac un scop în viață din lucruri care pier
Și de la lumea asta nu am ce să mai sper.

Nu vreau să-mi sprijin viața pe oameni care pier
Cu sufletul de piatră și chipul lor de fier,
Care oricând te-aruncă, la fel ca pe o zdreanță,
Cu suflet fără chip și fără de substanță.

Nu-mi trebuie prieteni care lovesc și fug,
Cu care nicio clipă nu pot să trag în jug,
Nu vreau să-mi umplu ființa cu lucruri pentru foc,
Nu-mi trebuie o lume în care mă sufoc.

Eu vreau să capăt cerul drept preț cu viața mea,
Să moștenesc albastrul, un cer de catifea,
Să stau lângă Acela pe care Îl slujesc
Și – dezlipit de lume – în cer să mă opresc.

Dorel Puchea 

31 Iulie

„Eu în ei.” Ioan 17:23

Dacă astfel este uniunea care există între sufletele noastre şi persoana Domnului, cât de adânc şi larg este canalul comuniunii! Acesta nu este o conductă îngustă prin care îşi croieşte drum un pârâiaş. Este un canal de o incredibilă adâncime şi lăţime, prin care poate curge un mare volum de apă vie. Iată, El a aşezat o uşă deschisă înaintea noastră; să nu ezităm să intrăm. Această cetate a comuniunii are multe porţi de mărgărit. Fiecare poartă este dintr-un singur mărgărit şi stă larg deschisă ca să putem intra, asigurându-ne că suntem bine-veniţi. Dacă nu ar fi decât o deschizătură îngustă prin care să vorbim cu Isus, ar fi un mare privilegiu să auzim un cuvânt de prietenie prin poarta îngustă.

Cât de binecuvântaţi suntem să avem o asemenea intrare! Dacă Domnul Isus ar fi departe de noi, cu multe mări furtunoase între noi, am fi tânjit să trimitem un mesager la El să-I ducă dragostea noastră şi să ne aducă veşti de la casa Tatălui. Dar observă bunătatea Lui: El şi-a construit casa lângă uşa noastră; ba, chiar mai mult, El locuieşte cu noi şi se adăposteşte în bietele noastre inimi umile, ca să poată avea o legătură permanentă cu noi. O, ce nebuni trebuie să fim, să nu vrem să trăim în comuniune cu El!

Când drumul este lung, meticulos şi dificil, nu trebuie să ne mirăm că prietenii se întâlnesc rar, dar dacă locuiesc împreună, îl va uita Ionatan pe David? O soţie poate să îndure să nu vorbească cu soţul multe zile dacă acesta este plecat în călătorie, dar dacă ar şti că se află undeva în casă, nu ar putea suporta să stea departe de el. De ce nu te aşezi la ospăţul din via Sa, credinciosule? Caută-L pe Domnul, fiindcă este aproape. Imbrăţişează-L, fiindcă El este Fratele tău. Ţine-L strâns, fiindcă este Mirele tău. Păstrează-L lângă inima ta, fiindcă El este carnea din carnea ta.

Meditaţii C. H. Spurgeon