Fără Hristos, aș fi sărac

Când știu ce bun a fost Hristos
Și cât de mult m-a ajutat
Când știu cât a fost de milos
Și de unde m-a salvat,
Ar fi prea trist să nu Îl vreau,
Ar fi ceva de condamnat.
De-aceea fără El nu stau,
Și-n inima L-am acceptat.

Nu vreau o viață fără El,
Nu vreau să fiu un lepădat.
Eu vreau să fiu răpit la cer
La Nuntă să fiu invitat.
Degeaba aș avea averi,
Fără de El, aș fi sărac
Aș rătăci pe nicăieri
Și aș ajunge-un depravat.

Nimic nu-mi poate oferi
O bucurie și-o-mplinire.
Căci fără de Hristos ar fi
Numai o tristă amăgire.
Pe lumea aceasta nu există
Trăire fără de Hristos.
Trăirea fără El, e tristă,
Iar sufletul e gol, hidos.

Cum trupul meu cere mâncare
Să poată funcționa corect,
Și sufletul nevoie are
De Creatorul Sfânt și drept.
Altfel, chiar de în trup am viață
Dar sufletul meu ar muri
Aș fi un trist, fără speranță,
Și cu iluzii m-aș hrăni.

Dacă prezența Lui Hristos
Nu e cu mine-ntotdeauna,
Nimic nu mi-ar fi de folos,
Căci m-ar birui furtuna.
De-aceea Îl iubesc pe El,
Căci e cu mine-n orice vreme,
Și prin Cuvânt, Cerescul Miel
Și azi îmi spune: „Nu te teme”

Mă-ncred în El și Îl doresc
Cu sufletul și cu ființa,
Căci doar prin El, eu azi trăiesc
Și doar prin El am biruința.
Îl voi sluji și-L voi urma
Necontenit și fără teamă,
De mâna Lui m-oi ancora,
Căci El mi-a fost Tată și Mamă.

 Nichifor Nicu

8 Iulie

” Spune-mi, te rog de unde îţi vine puterea ta cea mare.” Judecători 16:6

Care este secretul puterii în credinţă? El se află în hrana care o alimentează; fiindcă credinţa studiază ce înseamnă făgăduinţa — o emanaţie a harului divin, o revărsare a inimii lui Dumnezeu. Şi credinţa spune: „Dumnezeul meu nu mi-ar fi putut oferi această făgăduinţă, dacă nu ar fi fost dragostea şi harul; de aceea, este aproape sigur că Cuvântul Său se va împlini”. Credinţa se întreabă: „cine a dat această făgăduinţă?” Ea nu se gândeşte atât de mult la măreţia ei, cât la cine este autorul ei. Credinţa îţi aminteşte că Dumnezeu nu poate minţi Dumnezeul atotputernic, Dumnezeul neschimbător; şi, de aceea, concluzionează că făgăduinţa trebuie împlinită.

Credinţa înaintează în convingere fermă. Ea îşi aminteşte de ce a fost dată făgăduinţa – adică pentru slava lui Dumnezeu. Ea simte că slava lui Dumnezeu este perfect sigură, că El nu îşi va păta niciodată armura şi nu îşi va face de râs coroana; de aceea, făgăduinţa trebuie să stea în picioare. Credinţa consideră de asemenea că lucrarea uimitoare a lui Isus este o dovadă clară a intenţiilor Tatălui de a-Şi împlini Cuvântul. „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32). Mai mult, credinţa priveşte înapoi la trecut, fiindcă bătăliile lui au întărit-o, şi victoriile i-au dat curaj, îşi aminteşte că Dumnezeu nu a dezamăgit-o niciodată; nu, fiindcă El nu Şi-a dezamăgit nici un copil.

Îşi aduce aminte de vremuri de mare primejdie, când a venit eliberarea; de ceasuri de grozavă nevoie, când a găsit putere cu care să înfrunte cererile zilei, şi a strigat „nu, nu voi crede niciodată că El s-ar putea schimba, şi că Şi-ar părăsi vreodată slujitorii. „Până aici, Domnul ne-a ajutat” (1 Samuel 7:12), şi El mă va ajuta şi de aici încolo”. Credinţa vede fiecare făgăduinţă în legătură cu Dătătorul ei, şi, fiindcă face aşa, poate să spună cu tărie: „da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele ” (Psalmi 23:6).

Meditatii zilnice C.H. Spurgeon