Nu-mi trebuie statuie

Nu-mi trebuie statuie pe-acest străin pământ,
Nu vreau nici moștenire, că-i goană după vânt,
Nu vreau nici recompensă de fapta care-o fac
Și nici recunoștință când, din iubire, tac.

Nu vreau să fiu celebru pe scara socială,
Nici să primesc vreun premiu într-a vieții școală,
Dar vreau, cu siguranță, să fiu ca și Isus,
Să intru, prin credință, în Patria de Sus.

Nu mă interesează nici fală, nici onor,
Nu-mi pasă, ca lui Pavel, dacă trăiesc sau mor,
Nu-mi fac un scop în viață din lucruri care pier
Și de la lumea asta nu am ce să mai sper.

Nu vreau să-mi sprijin viața pe oameni care pier
Cu sufletul de piatră și chipul lor de fier,
Care oricând te-aruncă, la fel ca pe o zdreanță,
Cu suflet fără chip și fără de substanță.

Nu-mi trebuie prieteni care lovesc și fug,
Cu care nicio clipă nu pot să trag în jug,
Nu vreau să-mi umplu ființa cu lucruri pentru foc,
Nu-mi trebuie o lume în care mă sufoc.

Eu vreau să capăt cerul drept preț cu viața mea,
Să moștenesc albastrul, un cer de catifea,
Să stau lângă Acela pe care Îl slujesc
Și – dezlipit de lume – în cer să mă opresc.

Dorel Puchea 

31 Iulie

„Eu în ei.” Ioan 17:23

Dacă astfel este uniunea care există între sufletele noastre şi persoana Domnului, cât de adânc şi larg este canalul comuniunii! Acesta nu este o conductă îngustă prin care îşi croieşte drum un pârâiaş. Este un canal de o incredibilă adâncime şi lăţime, prin care poate curge un mare volum de apă vie. Iată, El a aşezat o uşă deschisă înaintea noastră; să nu ezităm să intrăm. Această cetate a comuniunii are multe porţi de mărgărit. Fiecare poartă este dintr-un singur mărgărit şi stă larg deschisă ca să putem intra, asigurându-ne că suntem bine-veniţi. Dacă nu ar fi decât o deschizătură îngustă prin care să vorbim cu Isus, ar fi un mare privilegiu să auzim un cuvânt de prietenie prin poarta îngustă.

Cât de binecuvântaţi suntem să avem o asemenea intrare! Dacă Domnul Isus ar fi departe de noi, cu multe mări furtunoase între noi, am fi tânjit să trimitem un mesager la El să-I ducă dragostea noastră şi să ne aducă veşti de la casa Tatălui. Dar observă bunătatea Lui: El şi-a construit casa lângă uşa noastră; ba, chiar mai mult, El locuieşte cu noi şi se adăposteşte în bietele noastre inimi umile, ca să poată avea o legătură permanentă cu noi. O, ce nebuni trebuie să fim, să nu vrem să trăim în comuniune cu El!

Când drumul este lung, meticulos şi dificil, nu trebuie să ne mirăm că prietenii se întâlnesc rar, dar dacă locuiesc împreună, îl va uita Ionatan pe David? O soţie poate să îndure să nu vorbească cu soţul multe zile dacă acesta este plecat în călătorie, dar dacă ar şti că se află undeva în casă, nu ar putea suporta să stea departe de el. De ce nu te aşezi la ospăţul din via Sa, credinciosule? Caută-L pe Domnul, fiindcă este aproape. Imbrăţişează-L, fiindcă El este Fratele tău. Ţine-L strâns, fiindcă este Mirele tău. Păstrează-L lângă inima ta, fiindcă El este carnea din carnea ta.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Dacă-L ai pe Isus

Dacă-L ai pe Isus
Te-nveselești nespus
De tot ce El a spus.

Vei merge pe cale
Cu cânt și-osanale
Spre spații astrale.

Prezența Lui e far,
E Lumină și har
Cu miros de nectar.

Cine-L are pe El
A răspuns la apel
Și nu mai este rebel.

Trăirea-i cerească
Nu vrea să lovească
Ci doar să iubească.

Cine pe El Îl are
Ușor dă iertare,
Și-acceptă mustrare.

Pe brațe te poartă
Când forța e moartă
Greșești și te iartă.

Când la El apelezi
Multe minuni vezi
(Uscături devin verzi)

E cu tine-n dureri,
Ajută să porți poveri
Dând îndoite puteri.

Ți-e Păstorul iubit
Care la tine-a venit
Să trăiești s-a jertfit.

Dacă-L ai pe Isus
Și tu vei fi inclus
În viață fără apus.

George Cornici

30 Iulie

„Şi gândindu-se la acest lucru, a început să planga.” Marcu 14:72

Unii s-au gândit că, în tot timpul vieţii lui, Petru a plâns cu şuvoaie de lacrimi amintindu-şi cum s-a lepădat de Domnul. Nu este exclus să fi fost aşa, fiindcă, deşi păcatul lui a fost foarte mare, harul a lucrat desăvârşit în el după aceea. Aceeaşi experienţă este comună tuturor celor răscumpăraţi, în concordanţă cu gradul în care Duhul Sfânt le-a înlocuit inima de piatră. Ca şi Petru, noi ne amintim de lăudăroşeniile noastre: „chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire” (Matei 26:33). Ne-am amestecat cuvintele cu lacrimile amare ale căinţei. Când ne gândim la ceea ce am jurat că vom fi, şi la ceea ce am fost, plângem cu râuri de lacrimi.

Petru s-a gândit la lepădarea lui: la locul în care o făcuse, la motivul neînsemnat care îl condusese la un păcat atât de mare, la jurămintele şi blestemele cu care a căutat să-şi întărească minciuna, şi la împietrirea inimii care l-a îndemnat să se lepede iar şi iar. Putem noi, amintindu-ne de păcatele noastre, și de grozăvia lor, să rămânem nesimţitori şi nepăsători? Nu vom face din casa noastră o casă de jale şi nu vom striga către Domnul pentru o asigurare reînnoită a iubirii Lui iertătoare? Fie să nu privim niciodată cu nepăsare păcatul, altfel vom ajunge combustibil pentru focul iadului. Petru s-a gândit şi la privirea iubitoare a învăţătorului.

Domnul a continuat cântecul de avertizare al cocoşului cu o privire mustrătoare de durere, milă și iubire. Privirea aceea nu a ieşit din mintea lui Petru cât timp a trăit. A fost mult mai folositoare decât zece mii de predici. Apostolul pocăit plângea atunci când îşi amintea de iertarea deplină a Mântuitorului, care l-a aşezat pe locul dinainte. Gândul că am ofensat un Domn atât de bun şi blând este un motiv mai mult decât suficient pentru a plânge mereu. Doamne, sfarmă-ne inimile de piatră şi fă să curgă apă din ele.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Deci… să nu lăsăm nimic pentru mai târziu…

Ciprian I. Bârsan

,,Ziua abia a început și… este deja șase seara.
Abia a sosit luni și este deja vineri.
… și luna s-a terminat deja.
… și anul aproape s-a încheiat.
… și deja 30,40, 50 sau 60 de ani din viața noastră au trecut.
… și ne dăm seama că ne-am pierdut părinții, prietenii.
… și ne dăm seama că este prea târziu să ne întoarcem…
Deci … să încercăm oricum, pentru a profita la maximum de timpul care ne-a mai rămas…
Să nu încetăm să căutăm să avem activități care ne plac…
Să punem ceva culoare în griul nostru… Să zâmbim lucrurilor mici din viață care ne-au pus balsamul în inimă.
Și, în ciuda tuturor, trebuie să continuăm să profităm cu seninătate de acest timp care ne rămâne. Să încercăm să eliminăm „după” …
O fac după…
Voi spune după…
Mă voi gândi la asta după…
Lăsăm totul pentru mai…

Vezi articolul original 126 de cuvinte mai mult

Se scutură pământul

Se scutură Pământul de-atâta suferință,
Durere fără margini e peste tot pe el.
Copiii Tăi Te-așteaptă, Isuse-n umilință
În încercări, ispite, zdrobiți în fel și fel.

Bolnavii fără număr pe paturi de spitale
Așteaptă-o mângâiere, să fie vindecați…
Isuse, vino azi la copiii Tăi din vale,
Așteaptă cu-nsetare să fie mângâiați.

Așa precum pământul uscat și fără apă
Așteaptă ploaia vie să-l mângâie cu drag,
La fel Te-așteaptă omul să stați la o agapă,
Să treci, Isus iubite, al casei sale prag.

Păduri, mii de hectare, se sfarmă-n depărtare
Cuprinse de văpaia de foc de neoprit,
Pe munți se-nalță focul mai mare, tot mai mare,
Tot cerul este roșu, de parcă-ar fi vopsit.

Canicula cuprinde planeta noastră-ntreagă
Și pârjolește totul în calea ei de jar,
Topește și ghețarii, cuprinde lumea-ntreagă,
În dansul ei frenetic se-ntoarce iar și iar…

Se scutură Pământul de-atâta răutate,
Căci oamenii se ceartă și-mpart ce nu-i al lor
Și peste tot în lume-și împart război și moarte
Și seamănă urgie popor peste popor…

E vremea cercetării, Pământul se frământă…
Tu ce mai stai, creștine, de nu te pocăiești?
Ce mai aștepți atâta, ce duh străin îți cântă?
Ce tot îți pune piedici pe Domnul să-L primești?

De ce se-ntâmplă toate și cerul parcă pică?
De ce nu mai e lumea la fel ca la-nceput?
Nu vezi, iubite suflet, că-n jur totul se strică
Și oamenii se strică din zi în zi mai mult?

Nu mai e lumea lume, chiar cerul parcă frige,
Cupolă de aramă pe un pământ încins…
Păcatul e la culme, pe mulți oameni atinge,
Dar omul nu se lasă de Duhul Sfânt atins…

E multă spurcăciune în lumea asta mare,
Păcatul e la culme, noi stăm nepăsători,
Isus este aproape și soarele răsare,
O trâmbiță în zare se-aude de cu zori.

Fii gata totdeauna să te-ntâlnești în stele
Cu Dumnezeul slavei, să scapi de-orice necaz,
De boală, de ispită, de patimile grele,
De arșița cumplită ce ne topește azi,

Să fim o veșnicie cu Domnul vieții noastre
Și să călcăm pe aur ca sticla străvezie,
Pe străzile din ceruri, din înălțimi albastre
Și să trăim cu Domnul Isus o veșnicie.

Dorel Puchea 

29 Iulie

„Însă eu sunt totdeauna cu Tine.” Psalmi 73:23

„Totdeauna” – în ciuda prostiei şi nebuniei pe care David le mărturiseşte lui Dumnezeu, adevărul adevărat este că David a fost salvat, acceptat şi binecuvântat de prezenţa constantă a lui Dumnezeu. Deplin conştient de propria lui stare pierdută, şi de firea lui înşelătoare şi rea, el cânta totuşi, într-o glorioasă izbucnire de credinţă: „însă eu sunt totdeauna cu Tine”. Credinciosule, eşti forţat să intri în mărturia şi recunoaşterea psalmistului; doreşte-ţi să spui în acelaşi spirit: „însă, de când îi aprţin lui Christos, sunt totdeauna cu Dumnezeu!” Aceasta înseamnă că sunt mereu în mintea Lui; El se gândeşte mereu la binele meu.

Sunt întotdeauna sub ochii Lui; ochiul Domnului nu doarme niciodată, ci veghează mereu la binele meu. Sunt totdeauna în mâna Sa, aşa că nimeni nu mă va putea smulge din ea.-Sunt totdeauna în inima Lui, înscris acolo ca un memorial, aşa cum purtau preoţii numele celor douăsprezece triburi în dreptul inimii. Tu te gândeşti totdeauna la mine, Doamne. Dragostea Ta încearcă mereu să mă prindă. Lucrezi întotdeauna pentru binele meu. M-ai pus ca pe o pecete pe mâna Ta cea dreaptă. Dragostea Ta este „mai tare ca moartea” (Cânt. 8:6). Apele cele mari nu pot să stingă dragostea, şi râurile n-ar putea s-o înece” (vers. 7).

Ce har uimitor! Mă vezi în Christos, şi, chiar dacă sunt mânjit, mă laşi să port veşmintele lui Christos, spălate în sângele Său; astfel, pot sta în prezenţa Ta. Am întotdeauna bunăvoinţa Ta – „sunt totdeauna cu Tine”. In textul acesta, sufletul încercat şi nefericit găseşte mângâiere – obosit de furtunile dinăuntru, priveşte la pacea de afară. „Insă” – o, spune-o în inima ta, şi nefericit găseşte mângâiere – obosit de furtunile dinăuntru, priveşte la pacea de afară. „Insă” – o, spune-o în inima ta, şi bucură-te de mângâiere. „însă eu sunt totdeauna cu Tine”.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Ocrotire divină

Divina ocrotire vine de sus
În altă parte n-o căutați!
Amintiți-vă ce Tatăl v-a spus
Niciodată El nu v-a exclus
În suflet, mereu, să-L purtați.

În orice zi ajutor ați primit
‘Nălțați glorii cu multă ardoare
Când L-ați chemat nu a glumit
Ci ați cunoscut și ați simțit
C-aduce, oricând, ușurare.

Primejdii vin c-așa e aici
Dar, sub aripa Lui vă păstrează
De vin îngrijorări mari sau mici
Sau sentimente izvorâte din frici
Gusta-veți din părinteasca-i pază.

Priviți în urmă: ce constatați?
Nu v-a dezamăgit niciodată
Faptul acesta să nu-l uitați
În zbucium adânc, voioși, să cântați:
“Ce mare ești Stăpâne, Tată!”

Prin lungi labirinturi trecând iar
Avântul din voi să nu dispară
Veți vedea clar cum stele apar
Să vă ghideze spre cerescul Hotar
Unde-ntotdeauna e primăvară.

Furtuni vor veni să lovească în vas,
Să-l ducă-n adânc, să-l distrugă
Dar El a spus: ”Eu nu vă las
Veghez orice gest și-orice pas
Ascult cu atenție orice rugă.”

Din nou uriași declanșa-vor război
Fiind siguri că vă doboară
Dar și-atunci Stăpânu-i cu voi
Să vă îndrume spre viața de-apoi
Triumfuri din Rai, mereu, se coboară.

Suprema ocrotire e darul ceresc
Își are izvorul în iubirea-i sublimă
Făgăduințele Lui, deplin, se-mplinesc
C-așa, negreșit, speranțele cresc
Și spre Țara promisă v-animă.

George Cornici

28 Iulie

„Eram prost si fără judecată, eram ca un dobitoc înaintea Ta.” Psalmi 73:22

Aminteşte-ţi că aceasta este mărturia unui om după inima lui Dumnezeu; scriind despre viaţa lui dinainte, David spunea „eram prost si fără judecată”. Cuvântul „prost” înseamnă mai mult decât semnifică el în limbajul de zi cu zi. David, în al treilea verset al acestui psalm, scria: „căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi”, ceea ce ne arată că prostia celor nesocotiţi este păcătoasă. El însuşi se socoate „prost”, şi adaugă un plus de intensitate la această caracterizare – „şi fără judecată”. Cât de prost era, nu se poate spune. Era un prost păcătos, un prost care nu putea fi scuzat ci, din contră, trebuia condamnat din cauza perversităţii şi ignoranţei voite; motivul era că fusese invidios pe prosperitatea prezentă a celor răi, uitând sfârşitul îngrozitor care îi aştepta.

Suntem mai buni decât David, şi ne putem considera înţelepţi? Putem spune că am ajuns la desăvârşire, sau că am fost atât de pedepsiţi încât nuiaua nu mai are nimic rău de alungat? Ah, aceasta este mândrie! Dacă David era prost, cât de proşti ne-am socoti şi noi dacă ne-am putea vedea! Priveşte în urmă, credinciosule. Gândeşte-te că te-ai îndoit de Dumnezeu atunci când El îţi era credincios.
Gândeşte-te că, în prostia ta, ai strigat „nu aşa, Tată”, atunci când El şi-a încrucişat mâinile îndurerate ca să-ţi ofere o binecuvântare mai mare. Gândeşte-te la multele ocazii în care ai citit despre providenţele Sale în întuneric, când ai uitat să interpretezi voia cerului, şi ai murmurat „toate lucrurile sunt împotriva mea”, atunci când toate lucrau pentru tine!

Gândeşte-te de câte ori ai ales păcatul din cauza plăcerii sale, atunci când plăcerea aceea era o adevărată rădăcină a amărăciunii! Cu siguranţă că, dacă ne-am cunoaşte propriile inimi, am pleda vinovaţi în faţa sentinţei de prostie păcătoasă. Conştienţi de această „prostie”, trebuie să transformăm concluzia lui David în hotărârea noastră „mă vei călăuzi cu sfatul Tău” (Psalmi 73:24).

Meditaţii C. H. Spurgeon

La început

Răbdarea mântuiește și dărâmă
Dărâmă lumea-n care ai fost prins,
Lanțurile vremii le sfărâmă,
Răbdarea-i focul vieții de nestins,
Înțelepciunea creștetului nins,
Mintea cea dintâi și de pe urmă!

Și toate sunt născute din Cuvânt,
Cuvântul care-i scris în Cartea Sfântă,
Cuvântul ce se naște și frământă
Lutul amestecat cu Duhul Sfânt,
Frământat când Dumnezeul cântă,
Și precum apa preschimbată-n vin la nuntă
A apărut omul pe pământ!

La început era doar omul și natura,
Și liniște era și armonie,
Nu se născuse frica, nu apăruse ura,
Erau doar vise și flori de păpădie,
Era doar pacea dată de armonie
Și–un tată ce-și privea cu duioșie
Pe drumul vieții sale, creatura!

Nicu Hăloiu