Psalmul 38

O Doamne, eu te rog, nu mă mustra
Nu-mi cerceta ființa cu mânie
Și nu mă pedepsi-n urgia Ta
Să nu mă prăpădească-a Ta furie.

Săgețile pe care le-ai trimis
În mine s-au înfipt și nu mă lasă
M-au nimerit atâta de precis
Și mâna Ta asupra mea apasă.

În carnea mea, căci Tu te-ai mâniat
Nimica sănătos nu-mi mai rămase
Ca drept urmare la al meu păcat
Chiar nici o vlagă nu mai am în oase.

Căci fărdelegi pe care le-am făcut
Povară grea, deasupra mea ridică
Mirositoare răni, copturi ce put
Fiincă nebunia-mi n-a fost mică.

De-a lor povară, Doamne-s gârbovit
Și toată ziua-s plin de întristare
Peste măsură sunt de istovit
Și port umblând povara asta mare.

Durerea arzătoare, ca pe-un spic
Îmi mistuie a mele măruntaie
Și sănătos n-a mai rămas nimic
În carnea mea aflată sub văpaie.

Fără putere sunt, zdrobit de tot
Și-mi geme inima de tulburare
Tu-mi știi dorința, știi că nu mai pot
Și-al meu suspin, Tu Doamne știi că-i mare.

Îmi bate inima mai tare-n piept
Simt că puterea mea mă părăsește
Și-n timp ce îndurarea Ta aștept
Din ochii mei lumina se topește.

Prietenii pe rând mă părăsesc
Și cunoscuții mei se depărtează
De rana mea s-audă nu doresc
Și-a mele rude nu mă vizitează.

Acei ce însăși viața vor să-mi ia
Întruna curse își întind și-mi pun
Cu-nșelăciuni, nenorocit m-ar vrea
Și-ntruna răutăți urzesc și spun.

Iar eu sunt ca un surd, n-aud nimic
Sunt ca un mut ce nu deschide gura
Și surd și mut. . nici un cuvânt nu zic
Căci știu că Tu mi-ai cântărit măsura.

În Tine Doamne, eu nădăjduiesc
Căci simt privirea Ta ce mă pătrunde
O Doamne, Dumnezeule-ndrăznesc
Să cred că sigur Tu îmi vei raspunde.

Ca să se bucure, zic: ”nu le-îngădui
Vrăjmașilor Tu pune-le zăvorul
Când împotriva mea s-or fuduli
Atunci când mi se clatină piciorul!”

Căci sunt aproape să mă prăbușesc
Durerea totdeauna-mi stă ‘nainte
Fărădelegea mi-o mărturisesc
De-al meu păcat mă doare-acum fierbinte.

Însă vrăjmașii mei de viață-s plini
Și de putere mulți ce ură-mi poartă
Întorc rău pentru bine că-s haini
Pentru că vreau doar bine nu vreau ceartă.

Tu nu mă părăsi, o Dumnezeu,
De mine Doamne nu Te depărta!
Degrabă vino-n ajutorul meu
Te rog o Doamne, Mântuirea mea!

Daniel Hozan

14 Iunie

Învăţătura acestor cuvinte trebuie că li se pare foarte surprinzătoare celor străini de adevărata evlavie, dar, pentru credinciosul sincer, ea este comunicarea unui adevăr recunoscut. Viaţa credinciosului este descrisă aici ca o desfătare în Domnul, şi prin aceasta suntem asiguraţi de faptul că adevărata credinţă ne umple de fericire şi bucurie. Persoanele lipsite de evlavie şi simplii specialişti nu privesc niciodată credinţa ca pe o bucurie; pentru ei este o slujbă, o datorie, o necesitate, niciodată o plăcere sau o încântare. Dacă ajung religioşi până la urmă, acest lucru se întâmplă fie din cauză că au ceva de câştigat, fie pentru că nu îndrăznesc să facă altfel. Gândul desfătării în religie este atât de ciudat, încât pentru majoritatea oamenilor cuvintele sfinţenie şi încântare sunt strict antonime.

Dar credincioşii care Îl cunosc pe Christos au înţeles că desfătarea şi credinţa sunt atât de strâns unite, încât toate forţele iadului nu le pot despărţi. Cei care cunosc dragostea lui Dumnezeu în toată inima lor află că toate „căile [Lui] sunt nişte căi plăcute, şi toate cărările [Lui] sunt nişte cărări paşnice” (Proverbe 3:17). Atâta bucurie, atâtea desfătări, atâta revărsare de binecuvântare găsesc sfinţii în Domnul lor încât, departe de a-L sluji din obişnuinţă, L-ar urma chiar dacă toată lumea s-ar lepăda de EL.

Noi nu ne temem de Dumnezeu din constrângere. Credinţa noastră nu este o piedică; profesiunea noastră nu este cea a robiei. Noi nu suntem târâţi la sfinţenie, nici conduşi la datorie. Nu, pietatea noastră este plăcerea noastră, speranţa noastră este fericirea noastră, şi îndatoririle noastre sunt desfătarea noastră. Desfătarea şi adevărata religie sunt legate ca floarea de rădăcină — la fel de nedespărţite ca adevărul şi siguranţa. Ele sunt, de fapt, două diamante preţioase strălucind pe o montură din aur.

Atunci când gust din iubirea divină
Mă simt cuprins de o nespusă bucurie
Mi-e inima de desfătare plină
Şi cerul se deschide într-o mare de lumină.

Meditaţii C. H. Spurgeon