Soarele sperantei

Mergea Iair spre casa cu Isus,
Si-n inima lui franta incoltea
Un mugur de speranta, caci credea
Ca-Invatatorul este mai presus
De boala ce fetita i-a rapus,
Si c-un cuvant o poate vindeca.

Dar iata ca deodata a venit
Din casa lui un sumbru vestitor
Cu un mesaj mult prea covarsitor:
Zadarnic pan-aici te-ai ostenit;
E prea tarziu, ‘fetita a murit,
De ce-L mai superi pe Invatator? ‘

Ce-o fi simtit ‘n-acel moment Iair? …
Ca universul lui s-a prabusit?
Ca nu va fi vreodata recladit?
Fetita lui, un fraged trandafir,
S-ajunga ingropata-n cimitir?
E cu putinta? Totul s-a sfarsit?

Dar Domnul spre Iair s-a indreptat,
Si, netinand in seama ce-a rostit
Cel ce-a adus asa mesaj cumplit,
L-a linistit si l-a imbarbatat:
Nu te-ndoi, ‘ramai incredintat
Si nu te teme’, totul nu-i sfarsit.

Cand au ajuns acasa, toti plangeau.
Isus le-a zis: ‘Ea doarme, n-a murit.
De ce atata planset si bocit? ‘
Ei insa joc de Dansul isi bateau,
Ca-n adevar murise, si stiau.
Dar El i-a scos afara, si-a grait:

„Talita cumi”, care, talmacit,
Inseamna: „Scoala-te, iti zic!” Si ea
Indata s-a sculat; caci nu putea
S-o tina moartea cand i-a poruncit
Isus sa invieze. Fericit
E cel ce ajutor pe Domnu-L ia.

Povestea lui Iair e si a ta,
Daca vreodata cineva ti-a spus,
Cand tu ti-ai pus nadejdea in Isus:
Nu te mai poate nimeni ajuta,
E prea tarziu ca sa mai poti spera,
Caci soarele sperantei a apus.

Daca te simti de-imprejurari rapus,
Daca strabati printr-un desert pustiu,
Si-abia pasesti, mai mult mort decat viu,
Nu renunta, speranta n-a apus,
Caci soarele sperantei e Isus;
Cu El nu-i niciodata prea tarziu.

Cu Isus, niciodata nu e prea tarziu.

 Anca Winter 

30 Mai

„Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile.” Cântarea Cântărilor 2:15

Un lucru neînsemnat poate cauza multă suferinţă. Un nor cât o palmă poate ascunde soarele. „ Vulpile cele mici… strică viile”, şi păcatele cele mici strică inima credinciosului. Aceste păcate se ascund în suflet, îl fac să fie neplăcut lui Christos, şi ne opresc de la părtăşia şi comuniunea cu El. Un păcat mare poate distruge un creştin, dar păcatele mici îl pot face foarte nefericit. Isus nu poate locui în mijlocul unui popor care nu se leapădă de orice păcat. El a spus: „dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:10).

Unii creştini se bucură foarte rar de prezenţa Mântuitorului. De ce? Cu siguranţă că, pentru un copil este dureros să fi despărţit de tatăl său. Eşti copil al lui Dumnezeu, dar te simţi bine fără să-ţi vezi Tatăl? Cum adică? Eşti mireasa lui Christos şi te simţi bine fără tovărăşia Lui? Cu siguranţă că te afli într-o stare foarte proastă, fiindcă mireasa lui Christos plânge ca o porumbiţă atunci când Mirele o părăseşte. Intreabă-te, atunci, ce L-a îndepărtat pe Christos de tine? Poate că îşi ascunde faţa după zidul de păcate. Zidul acesta poate fi construit şi din pietricele, nu numai din pietre mari. Marea este compusă din picături, şi stâncile sunt compuse din fire de nisip; marea care te desparte de Christos poate fi făcută din picăturile păcatelor tale mici, şi stânca care ţi-a făcut vasul să naufragieze a fost clădită prin munca insectelor de coral, care sunt păcatele tale mici.

Dacă vrei să trăieşti cu Christos, să mergi cu Christos, să-L vezi pe Christos şi să ai părtăşie cu El, ia aminte la „vulpile cele mici, care ne strică viile; căci viile noastre sunt în floare” (Cânt. 2:15). Isus te invită să mergi cu El şi să le pui pe fugă. Ca şi Samson, El le va învinge deîndată. Du-te cu El la vânătoare.

Meditaţii C. H. Spurgeon