Sunt fericit, Isuse

Sunt fericit, Isuse, ca-n Seara Rugăciunii,
când pleacă Vânzătorul şi-Ţi mai rămân cei dragi,
– ce bine-i între-aceia ce n-au trădat nici unii,
cu ei primeşti putere spre tot ce-aştepţi să tragi.

Mai sunt puţine ceasuri – şi Crucea o să-nceapă
tot iadul se frământă spre lupta-n clipa ei,
oştirile vrăjmaşe vin multe, ca o apă,
şi Mielul merge Singur cu unsprezece miei.

O, ceasurile sfinte trăite între-aceia
ce Ţi-au rămas alături în tot frumosul drum,
Ţi s-a-mpletit viaţa cu-a lor – din Galileia
şi dragostea lor dulce Ţi-e-alăturea şi-acum.

Curata lor iubire statornică şi sfântă
Ţi-e ca o oază dulce într-un pustiu amar
şi ca o-mbrăţişare când duhul se frământă,
– cu tot ce-Ţi iei de-acolo poţi merge spre Calvar.

Slăvit să fii Tu, Tatăl, ce-ai grijă totdeauna,
când dragostea-şi aşteaptă calvarul pregătit,
să-şi capete puterea de-a birui furtuna,
plecând spre ea cu sânul udat de-un plâns iubit.

Nainte de sărutul vânzării vinovate,
Te-a fericit sărutul iubirii pus pe Sân
şi gândul sfânt că-n schimbul unui tâlhar de frate
ai unsprezece îngeri ce-alăturea-Ţi rămân.

Traian Dorz 

29 Aprilie

„Tu eşti scăparea mea în ziua nenorocirii. ” Ieremia 17:17

Cărarea creştinului nu este întotdeauna strălucitoare. Mai vin şi timpuri întunecate şi furtunoase. Într-adevăr, Cuvântul spune: „căile ei sunt nişte căi plăcute, şi toate cărările ei sunt nişte cărări paşnice” (Proverbe 3:17). Este adevărat că religia ar trebui să-i ofere omului fericire şi binecuvântare. Dar experienţa ne spune că, dacă cărarea dreptului este „ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până în miezul zilei” (Proverbe 4:18), uneori mai vin şi nori. În unele vremuri cerul credinciosului se întunecă, şi el merge fără lumină. Mulţi s-au bucurat o vreme de prezenţa lui Dumnezeu. Au trăit sub lumină în vremurile de început, au mers „în păşuni verzi”, pe lângă „ape de odihnă” (Psalmi 23:2), dar s-au trezit dintr-o dată că cerul se întunecă deasupra lor.

În loc să fie ocrotiţi în Gosen, s-au trezit în pustiu. În locul apelor de odihnă, au găsit pâraie amare şi tulburi. Atunci au spus că dacă aş fi fost cu adevărat copilul lui Dumnezeu, nu s-ar fi întâmplat aşa”. O, nu spuneţi asta, voi cei care păşiţi în întuneric. Cei mai buni dintre sfinţii lui Dumnezeu trebuie să bea paharul amărăciunii; cei mai dragi copii ai Săi trebuie să îndure crucea. Nici un creştin nu se bucură de prosperitate eternă; nici un credincios nu-şi poate ţine mereu harpa departe de sălcii (vezi Psalmi 137:2).

Poate că Domnul te-a călăuzit la început pe o cărare lină şi luminoasă, fiindcă erai slab şi fricos. El a oprit vântul şi furtuna, dar acum eşti tare în credinţă, şi trebuie să împărtăşeşti experienţele aspre ale adulţilor. Avem nevoie de vânturi şi furtuni care să ne încerce credinţa, să ne smulgă rădăcinile încrederii în sine şi să ne înrădăcineze în Christos. Vremurile grele ne descoperă valoarea glorioasei noastre speranţe.

Meditaţii C. H. Spurgeon