Vâslind în ape tulburi

Vâslim în ape tulburi, zbuciumate,
S-a-ntunecat, e-nfuriată marea,
În hăuri fierb talazuri înspumate,
Iar noi scrutăm cu-nfricoșare zarea.

Dezlănțuite, uriașe valuri
Amenință cu-al lor sinistru muget,
Înşală umbre, iluzorii maluri,
În noi adorm mustrările de cuget …

Prind viață profețiile Scripturii,
Apocalipsa ia contur din file,
Îndoliate de războiul urii
Vin tot mai grele și mai rele zile.

Stihiile au înnegrit văzduhul,
Se războiesc cu orice biată rază,
Secătuit, prea moleșit ni-e duhul,
În lupta bună cine mai cutează?

Micuța barcă tot mai greu răzbate,
E-o rană-n toți, e-o lipsă, ceva doare,
Iar dacă zilele n-ar fi scurtate,
Niciunul n-ar rămâne în picioare!

Deşi e tot mai mare-mpotrivirea,
Să nu uităm că Domnul e cu noi!
E timpul să ne ridicăm privirea
Și, orice-ar fi, să nu dăm înapoi!

Dar până-ncep iar zorii să răsară,
Sus la Calvar un Far îşi dă lumina:
Tu ești salvat sau vei rămâne-afară?
L-ai întâlnit pe El? Ți-e ștearsă vina?

Olivia Pocol  

20 Martie

„Aud glasul prea iubitului meu.” Cântarea Cântărilor 2:8

În cele mai frumoase momente, biserica din vechime obişnuia să-L numească pe Unsul Domnului „prea iubitul”. „Când vine vremea cântării şi păsările îşi înalţă glasul în crânguri, cântul ei de iubire este mai frumos decât toate celelalte, în timp ce „Cântă „Prea iubitul meu este al meu, și eu sunt al lui; el își paște turma între crini” (Cânt.2:16). Chiar în Cântarea Cântărilor, ea îl numeşte „prea iubitul meu” .Chiar şi în timpul iernii geroase, când vânturile iadului urlă în jurul gtădinii Domnului, profeţii ei găsesc loc să lase povara Domnului şi să spună, aşa cum a spus Isaia „voi cânta Prea Iubitului meu, cântarea Prea Iubitului meu despre via Lui” (Isaia 5:1).

Deşi sfinţii nu I-au văzut niciodată faţa, deşi nu luase încă trup omenesc şi nu locuise între noi, nici nu-Şi arătase slava, El a fost dintotdeauna „mângâierea lui Israel” (Luca 2:25), speranţa şi bucuria celor aleşi, „Prea iubitul” tuturor celor care se închinau Celui Prea înalt Şi noi, care ne aflăm în timpul verii bisericii, suntem înclinaţi să vorbim despre Christos ca despre prea iubitul sufletelor noastre, şi să simțim că El este foarte preţios „deosebindu-se din zece mii” (Cânt 5:10), şi „plin de farmec” (vers. 16). Atât este de adâncă dragostea bisericii faţă de Isus, prea iubitul ei, încât apostolul a îndrăznit să ptovoace întregul univers să despartă biserica de dragostea lui Hsristos. El a declarat că nici prigonirea, nici foametea, nici nenorocirile, nici primejdiile şi nici sabia nu o vor putea face; în Cele din urmă s-a lăudat voios „totuşi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:37). O, cât de mult am vrea să cunoaştem totul despre tine, Prea Iubitule!

Tu eşti bogăţia sufletului meu
Jos pe pământ sau în cerul slăvit
Alături de Tine mă bucur mereu.
Şi chiar de cer câte ceva necontenit
In rugăciune zi de zi,
Nu este altceva ce mi-aş putea dori.

Meditaţii C. H. Spurgeon