Te voi vedea

Cat am dorit sa te mai vad odata, cat L-am rugat ca boala sa ti-o ia,
Sa te zaresc cum ma astepti la poarta, s-alerg la pieptul tau, maicuta mea,
Sa stam imbratisate pentr-o ora, sa plangem dorul adunat in noi
De-atatia ani, si sa lasam sa curga, in impletire, lacrime suvoi.

Sa-ti mai privesc odata chipul pasnic, si fata-mbatranita de suspin
Sa ti-o cuprind gingas cu-a mele palme, sa-ncerc sa iti ofer putin alin,
Sa-mi adancesc privirea-n ochii-ti limpezi, si timpul tot, oprindu-se in loc,
Sa curme-a inimilor noastre zbucium, ce-au mistuit atata jar de foc.

Dar, Tatal Vesnic te-a chemat acasa, si-a zdruncinat intreaga fiinta mea,
Frangandu-mi inima in mii de cioburi, fara putinta de-a se consola;
Ramas-am impietrita de durere, si ochii-mi tristi, privind mereu spre cer,
Te cautau in zarea nesfarsita, prin nepatrunsul stelelor mister.

Nu te-am gasit atunci, dar stiu ca vine acea mareata zi cand te-oi vedea,
Cand pe celeste plaiuri, mana-n mana, ma voi plimba cu tine, mama mea,
Si vom canta-mpreuna o cantare Acelui Preaiubit din vesnicii,
Ce ne-a unit prin harul Lui de-apururi, si-a hotarat ca mama tu sa-mi fii.

S-a linistit si inima-mi trudita gandind ce fericire ai in Rai,
Si ce odihna dupa-atatea chinuri; cum te-as mai fi putut opri sa stai?
Si cum sa nu ma bucur ca-i vezi fata necontenit preablandului Pastor,
Ce-a alinat intreaga ta durere, pe veci, cu bratul Sau mangaietor?

E astazi ziua ta, si lacrimile, isi cer tributul iar din amintiri,
Din vremuri ce-au trecut, lasand in suflet adanci, si pretuite mult trairi;
Dar mi-e de-ajuns sa stiu ca esti Acasa, si ziua ce-o traiesti, e-n infinit,
O bucurie vesnica cu Domnul, al meu si-al tau Mantuitor iubit.

Te voi vedea in zarea cristalina cand voi pasi si eu in marea zi,
Sau, inundati de-a cerului lumina, toti cei rascumparati ne-om intalni
Cu Domnul, in vazduh, sa fim de-apururi mireasa pentru Mirele ceresc,
Atunci cand va incepe sfanta nunta, in vesnicul palat imparatesc.

Te voi vedea. Va fi o intalnire ce n-a fost cu putinta pe pamant,
Dar ce inaltatoare si sublima, invaluita in angelic cant,
Va fi mareata clipa cand putea-voi ‘n-a tale brate a ma arunca;
Si vom trai pe veci nedespartite. Te voi vedea curand, maicuta mea!

Anca Winter

8 Martie

„În împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.” Faptele Apostolilor 14:22

Poporul lui Dumnezeu are încercările lui. Când şi-a ales poporul, Dumnezeu nu a spus că nu vor fi încercaţi. Ei au fost lămuriţi în „cuptorul urgiei” (Isaia 48:10). Ei nu au fost aleşi pentru pace lumească şi bucurii pământeşti. Libertatea de boală şi de durerile morţii nu li s-a făgăduit niciodată; când Domnul a privit spre cei aleşi, a inclus pedepse printre lucrurile care urmau să vină peste ei în mod inevitabil. Încercările sunt o parte a sorţii noastre; ele au fost predestinate pentru noi în testamentul lui Christos. La fel de sigure ca mişcarea stelelor în orbita creată de mâna Lui, încercările ne lovesc la timpul potrivit.

Dumnezeu le-a rânduit vremea şi locul, intensitatea şi efectul pe care îl vor avea asupra noastră. Oamenii buni nu trebuie să se aştepte niciodată să scape de încercări. Dacă fac asta, vor fi dezamăgiţi, fiindcă nici unul din predecesorii lor nu le-a putut ocoli. Amintiţi-vă de răbdarea lui Iov. Gândiţi-vă la Avraam, care a avut încercări dar le-a biruit, şi a devenit prin aceasta „tatăl celor credincioşi”. Amintiţi-vă de biografiile tuturor patriarhilor, profeţilor, apostolilor şi martirilor, şi veţi vedea că nici unul din cei aleşi de Dumnezeu ca instrumente ale îndurării nu a fost scutit de focul încercărilor.

S-a stabilit din vechime ca plasele îndurării să poarte însemnul crucii încercărilor, ca simbol regal prin care se disting vasele Regelui. Dar deşi necazul este partea copiilor lui Dumnezeu, ei au mângâierea să ştie că învăţătorul le-a îndurat înaintea lor.
Ei au prezenţa şi simpatia Lui ca să-i bucure harul Lui ca să-i sprijine şi exemplul Său ca Să-i înveţe cum să îndure. Şi când vor ajunge în împărăţie, necazurile prin care au trecut ca să intre acolo se vor schimba în motive de bucurie.

Meditaţii C. H. Spurgeon

Femeia!

Ciprian I. Bârsan

A început olarul, încet și blând lucrarea
Și-a terminat, privind făptura aceea
Un chip de lut,un înger fără aripi
Și Creatorul spuse:azi am făcut femeia.

E firavă, plăpândă și totuși mută munții
Pe umeri să ducă, o lume întreagă poate
Să ierte, să mustre,să învețe, să aline
Și am pus în ea atâta bunătate.

I-am dăruit atâta întelepciune,
Și un crâmpei de cer, mereu ea poartă
Să poată oferi nestingherit iubire,
Și în necaz să cânte. Să plângă niciodată.

Să uite a ei durere, când altul cere milă
De are vreo tristețe,un zâmbet i-o ascunde
Să fie mângâiere, când inima ei plânge
Și peste valul vremi, mereu să fie punte.

Și mai târziu, prin grele suferințe
Ce a trecut, dar n-a luat in seamă
Atâtea grijuri și dureri uitate
Femeia a ajuns să fie mamă.

Din Cerul Său coboară, adesea Creatorul
S-o poarte pe-a Lui brațe,când greu a ostenit
Sunt…

Vezi articolul original 35 de cuvinte mai mult