Chemarea

Privește umbra cum se lasă
Și te adoarme-n nepăsare,
Nu mai ai mult și pleci acasă
Și, totuși, asta nu te doare?

Hai, lasă tot ce te oprește,
Ascultă-a cerului chemare
Să simți pe Cel ce te iubește,
Care te vrea cu-nverșunare.

Dar tu, ca suflet singuratic,
Care trăiești în lumea mare,
De ce mai vrei să fii ostatic
În astă lume, trecătoare?

Și eu, am fost la fel ca tine,
Aveam în mine, doar sfidare,
Mă consumam pe căi străine,
Precum un muc, de lumânare.

Deodată-n viață, mi-a sosit
O mare veste de salvare.
Eram uimit de ce-am găsit
Și-n mine, s-a produs schimbare.

Am vrut atunci, să uit de tot
Și să-arunc totul în uitare,
Căci, când trăiam, eram ca mort.
Acum sunt viu și am scăpare!

Hai, vino, dar și tu acum
Și nu mai sta-n a ta visare,
Căci, s-o sfârși și al tău drum
Și-odat` cu el și harul mare.

Dumitru Gheorghiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s