Tăcuta lume

La moara lui Felix

Tăcuta lume

Se tace îndârjit, abrupt, rapace,
Conspirativ se tace-n cârdășie,
Pe un pământ bolnav de limbuție
De Dumnezeu tot mai vârtos…se tace!

Cancanuri colorate viu, vivace,
Absorb atenții măsluind lumină,
Iar viața însăși este clandestină
Când de Cristos și jertfa Lui…se tace!

Se scrie încordat, febril, tenace,
Despre mondenități sau vernisaje,
De flecăreli alimentând miraje,
Dar despre mântuire doar…se tace!

De ton trezite gamele buimace
Se-nflăcărază-n cântece ritmate;
Se cântă despe tot și despre toate
Însă de viața veșnică…se tace!

Iar când lumina-n galerii își face
Noi curcubeie-n pânze pe simeze,
O lume pare să se-nfiripeze
Dar despre scene biblice…se tace!

Vremelnicia s-a ornat, dibace,
Captând atenția sferă cu sferă,
Iar omul prins în cursa-i efemeră
Despre ce-i veșnic și vital…doar tace!

Dar cei ce știu, prin orișice mijloace
Să etaleze lucrurile sacre
Și prin angajament să se consacre:
Vom scrie, vom vorbi, dar…vom și face!

Simion Felix Marțian

Vezi articolul original

Viața-și ține curs, în taină…

Viața-și ține curs, în taină: răsună goarna izbăvirii,
Mireasa își îmbracă haina-n divin și tandru al nemuririi.

Solemn și splendid, nevisat, eternul, cântă imn Iubirii,
Isus e Rege și Împărat, domnește oda fericirii.

Te uiți și vezi: sclipiri și sunet, de armonie și splendoare,
Al veșniciei viu răsunet, în țara Veșnicului Soare!

Ce minunat, ce frumusețe, ce bucurii nemărginite,
Adorat în grai-tandrețe, în armonii neînchipuite,

E Cel ce a fost, va fi și este, ce prin El, toate se țin!
Nu, nu e vis, nu e poveste, e un etern prin Cel Divin!

Ce s-a dat, venind sa moară, răscumpărând din morți și chin,
Veacuri adunând comoară, spre moștenire în senin.

Mareața zi a sărbătorii, stă să înceapă în curând,
Ferice-s fiice-n El, feciorii, ce așteaptă în pas-dor, veghind.

 Lidia Cojocaru

Maretia Lui Dumnezeu

Text: Psalmul 104:10-26                        

… iar cocostarcul îşi are locuinţa în chiparoşi… „Psalmul 104:17

In textul biblic de astăzi, psalmistul II proslăveşte pe Domnul pentru măreţia Sa revelată prin lucrările minunate ale creaţiei. El aminteşte mereu cititorului de minunatele căi prin care Domnul poartă de grijă creaturilor Sale: dăruindu-Ie apă, lumina soarelui şi vegetaţia. Psalmistul subliniază de asemenea că El a făcut şi copacii pentru ca păsările cerului să-şi facă în ramurile lor cuiburile.
In timp ce jucam golf cu prietenul meu Dave, acesta s-a oprit arătandu-mi uimit ceva. A dat la o parte ramurile bogate ale unui molid albastru. Acolo, odihnindu-se pe o creangă, era cuibul construit cu măestrie al unei familii de sticleţi. Era cam la înălţimea capului unui om, dar era ascuns cu atata grijă încat nici unul din jucătorii de golf nu ar fi avut posibilitatea să-l vadă de la mai mult de caţiva metri distanţă. Două crengi groase acopereau cuibul astfel încat să-l scutească de apele ploilor. Era ancorat atat de bine că nici cea mai puternică furtună nu l-ar fi putut smulge. Pasărea mamă l-a construit departe de trunchiul copacului astfel că nici un animal de pradă să nu-i producă daune. Copacul era un loc perfect pentru acest cuib – un copac pregătit de Dumnezeu pentru ca păsările să-şi crească puişorii. „Pentru mine”, a comentat Dave, aceasta este măreţia lui Dumnezeu. Este încă un motiv să mă încred în El. Nu înţeleg cum poate cineva să fie ateu!”


Lucrările lui Dumnezeu în creaţie, chiar şi acelea prin care El asigură un loc pentru cuibul pâsăricii, sunt minunate şi dincolo de orice descriere. Fie ca măreţia lui Dumnezeu să ne facă, aşa cum l-a făcut pe psalmist, să-L lăudăm atat timp cat vom trăi (v. 33). – D.C.E.

Tot ce e frumos şi-nălţător,
Fiinţe mari şi minunate,
Tot ce e-nţelept şi uimitor,
Toate-s prin Cristos create.”  – Alexander

Toată creaţiunea, cu degetul întins, arată spre Dumnezeu

Painea zilnica

Corbii Cheritului

La moara lui Felix

DSC_0151a

Purtând mantaua ca o consacrare,
Ilie a plecat din Galaad
Chemat de Tine, Doamne, în lucrare
Să năruie Baalii la altare
Sub ploi care la rugăciune cad.

Tot drumul lui era trasat de Tine
Şi el, prorocul, asculta smerit,
Pe căi adesea vitrege, străine,
Dar nu s-a îndoit, ştiind că-i bine
Când Tu l-ai îndrumat: Mergi la Cherit!

Un loc pustiu, doar un pârâu în vale
Cu susur cristalin, un firicel,
Dar el ştia, în gândurile sale,
Că supunându-se voinţei Tale,
Tu, Doamne, Te vei îngriji de el.

N-a fost deloc dezamăgit prorocul
Şi, cunoscându-Te, n-a fost uimit
Văzând cum corbii-nconjurau tot locul;
Ei, ascultându-Te, duceau cu ciocul
Pâine şi carne-n vale la Cherit.

De-atâtea ori vedem şi noi, Stăpâne,
Aripi de corb la geam, cu fâlfâiri,
Ce cu miros îmbietor de pâine
Ne-alungă temerile pentru „mâine”
Şi fac din „azi” o zi de mulţumiri.

Îţi mulţumim, Părinte, pentru toate,

Vezi articolul original 60 de cuvinte mai mult

Mare Păstor și Rege

O Tată, ce în Cer ai locuința
Domnind pe Tron purtat de heruvimi
A Ta-i puterea, slava, iscusința
Și-Împărăția veșnicei Lumini.

Tu ne-ai iubit c-o dragoste fierbinte
În univers cum nu s-a pomenit
Încât pe singurul Tău Fiu, Părinte
De dragul nostru ni L-ai dăruit.

Noi rătăceam cu toții, fiecare
Inoculați de-al șarpelui venin
Și-aveam destin comun numit. . pierzare
O veșnicie de regret și chin.

Păcatul lumii-ntregi, atâtea rele
La care orice om luase parte
Noi nu puteam plăti să ni se spele. .
Isus plăti pe Golgota prin moarte.

Trompete să răsune-n imnuri sfinte
Prin jertfa Lui ne-a curățit de tot
Cerescul Tată I-a-ntocmit veșminte
Isus e veșnic Marele Preot.

Căci Tatăl Te-a ales fără-ndoială
Pentru vecie ca să Te delege
După-a lui Melhisedec rânduială
Să fi Preot și deopotrivă Rege.

Fiindcă umil și fără șovăire
Disprețuit-Ai orișice rușine
Ca Miel de jertfă pentru ispășire
Tu Doamne însuți Te-ai adus pe Tine.

Ca Miel jertfit Tu ești Ispășitorul
Justificând tot neamul omensc
Ca Mare Preot ești Mijlocitorul
La Tatăl, pentru cei ce se căiesc.

Tu ne-ai urzit o nouă-Împărăție
Unde Cuvântul Tău e Har și Lege
Ne înfrățește dragostea cea vie
Și pentru totdeauna Tu ești Rege.

Curând veni-va ziua glorioasă
Și orice ochi atunci Te va vedea
Ce scumpă zi, dorită și frumoasă
Cănd toată-mpărăția-Ți vei lua.

Orice genunchi se va pleca deodată
Și orice limbă va mărturisi
Slăvind întruna Preamăritul Tată:
”Isus Hristos e Domnul pe vecii!”

Dar până’n ziua cea mai de pe urmă
Pe drumul ce-l străbat în astă viață
Tu ‘mi-ești Păstor, eu doar o oiae-n turmă
Tu-Învățător iar eu cel care-nvață.

Cuvântul Tău mi-e candelă pe cale
Iar Duhul Tău ‘mi-ajută-al înțelege
Cu Tine voi străbate această vale
Tu ‘mi-ești și Marele Păstor și Rege.

Daniel Hozan

Pom bun-roada buna

Text: Matei 12:33-45

Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui…” Matei 12:35

Naşterea din nou produce o viaţă transformată. Prin credinţa în Cristos, putem deveni oameni buni, astfel că faptele bune devin o roadă naturală a ceea ce facem noi. Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos lucrează din interior extinzandu-se spre exterior. Ea schimbă inima persoanei înainte ca să se vadă ceva în afară.
Cu mulţi ani în urmă, am văzut cum Domnul a transformat viaţa unui beţiv notoriu din oraşul unde eram pastor. Prima dată cand l-am întalnit pe acest om, a fost foarte grosolan cu mine. Era şi deosebit de crud prin felul în care îi caracteriza pe creştinii din comunitatea sa. Dar a început să frecventeze biserica şi, nu mult după aceasta, L-a primit pe Cristos. Ca rezultat al convertirii sale, a fost în mod miraculos vindecat de patima beţiei. Mi-aduc aminte că am întîlnit pe cineva la un magazin, care m-a întrebat: „Ce i-aţi făcut lui George? S-a schimbat, ceva de necrezut”. Mulţi alţii m-au sunat şi mi-au dat numele unor persoane de care erau îngrijoraţi. Deşi George era doar un copilaş în Cristos, devenise „un om bun”. Din viaţa sa ieşeau „lucruri bune”. El era un exemplu viu al faptului că dacă devii un pom bun, vei produce roade bune.


Dacă eşti interesat să ştii dacă ai sau nu o credinţă adevărată, atunci uită-te la viaţa ta. Aduce ea roade bune? Te-a făcut credinţa pe care o ai o persoană mai bună decat ai fost înainte de-a fi convertit? Dacă nu s-a întamplat astfel, recunoaşte-ţi nevoia spirituală, mărturiseşte-ţi păcatul, primeşte-L pe Isus Cristos ca Mantuitor. Lasă-L să te facă „un pom bun”, capabil să producă „roade bune.” – H.V.L.

Ca raza cea dulce de soare
Ce viaţă în flori dăruieşte,
Lumina-i la fel şi iubirea
Lui Cristos, ce-n mine trăieşte. „- Whittle

Omul are nevoie de  mai mult decat doar de un început nou, are nevoie de o inimă nouă

Painea zilnica

Înțepătura de albină

1. Precum în zorii dimineții
Şi în zăduful zilei mari
Albina îşi croieşte drumul
Spre-a lua din floare mult nectar

2. Aşa suntem şi noi, aleşii,
Răscumpărații Domnului
Găsind în orişicare lucru
Lucrarea şi parfumul Lui!

3. Însă acum ne ducem gândul
Spre ultimatul albinuței-
Albina care toată viața
A strâns nectar şi-a făcut multe!

4. Prin grelele furtuni din iarnă
A răzbătut învingătoare
Însă acum, este pe-o floare
Şi greu mai scoate o suflare.

5. A evitat orice pericol
Şi a ajuns la bătrânețe
Însă acum neamul apicol
E îndreptat spre tinereţe.

6. Nu mai priveşte spre sărmană
Că-i obosită, istovită
Şi rând pe rând, de toți din neam
Vede cum este părăsită.

7. În invaziile crunte
Şi în bătălii mereu
Ea a fost oricând în frunte
Biruind cu Dumnezeu!

8. Pentru tineretul care
A crescut ca prin minune
A ținut zile de post
Umplute cu rugăciune.

9. Tot ce a strâns, a împărțit
Cu ai săi, ca să nu piară
Pe oricine a iertat
Ca să n-aibă viața-amară.

10. Iar acum, în timpul paşnic
Zboară spre o floare-aleasă
Şi se bucură la gândul
Că duce nectar acasă.

11. Dar un om cu mâna tare
Aspră şi brăzată-adânc
Cu privirea mânioasă
O ținteşte făr’cuvânt.

12. Dar cu gânduri pline numai
De ucideri şi de rău
O priveşte cu iuțime
Din înaltul stat al său.

13. Iar albina speriată
Face ochii mult mai mari
Şi se uită împrejuru-i
După tinerii cei tari

14. Speră că va fi salvată
Aşa cum şi ea salvase
Însă vede cu amar
Lumea care o trădase.

15. În această luptă grea
Are două variante:
Prima, ca să scoată acul
Iar a doua, ca să zboare.

16. Din principiu ştie bine
Că dacă atacă crunt,
Se va face de ruşine
Pentru-un lucru prea mărunt.

17. Dar nici zborul nu mai poate
Să îl facă mai rapid
Că aripile-s obosite
Şi puterile se-nchid.

18. Mâna aspră o loveşte
Cu o lovitură grea
Şi aşa acum găseşte
Sfârşitul insecta mea.

19. Ca o simplă întâmplare
Expusă în dialectă
Ce compară o fiinţa
Omenească cu-o insectă

20. A fost prezentată starea
De acum, dintre bătrâni
Şi acei care-au crescut
Decât ei a fi mai buni!

21. Tinerii primesc de toate
Prin puterea rugăciunii
Care-n odăință-n taină
A înflăcărat bătrânii.

22. Prin aceasta au putut
Ca să nu cadă distruşi
De nici o săgeată-aprinsă
Altfel, ar fi fost răpuşi.

23. Iar în semn de mulțumire
Când la capăt sunt bătrânii
Nu mai au pe nimeni care
Să le poarte grija pâinii.

24. Iar în luptele pe care
Cu dureri le duc mereu
Sunt aşa precum se ştie:
Numai ei cu Dumnezeu.

25. Iar când diavolul încearcă
La urmă să ia cununa,
Au doar două variante
Ce decid pe totdeauna:

26. Ori să scoată-n grabă acul
Şi să fi trăit degeaba
Ori să fie prin credință
Ei cu Tatăl, numai una.

27. Ar fi timpul potrivit
Ca să reclădim relații
Dintre tinerii cei tari
Şi cei din alte generații.

28. Precum Fiul e cu Tatăl
Noi să fim cu toții una
Ca dintre a Lui albine
Să nu se piardă niciuna.

29. Şi să ne ajute Domnul
Ca atunci, la bătrânețe
Să ne ținem tari, puternici
Să nu cedām la căruntețe.

30. Iar aşa cum ne vedem
Că suntem tari şi voinici
Să dea Domnul să ne credem
Decât nişte-albini mai mici!

Rebeca Chiricioaei 

Frunze prafuite

Text: Psalmul 32:1-7

Am zis: „îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Si Tu ai iertat vina păcatului meu.‘” Psalmul 32:5

Planta ornamentală pe care am adus-o soţiei a adăugat o notă de viaţă în casa noastră. Frunzele sale mari, luxuriante, păreau că se întind cu gesturi de bun venit. Dar într-o dimineaţă am observat că frunzele îi atîrnau veştede. Nu i-am spus nimic soţiei, dar mă întrebam ce s-o fi petrecut cu planta noastră. Cand am sosit acasă pentru masa de pranz, planta era cu totul alta. O culoare sănătoasă revenise în frunzele ei mari, care se întinseseră ca mai înainte. Cand am întrebat-o pe Dorothy despre ea, mi-a spus că tocmai citise despre plantele de apartament, cum să le menţii vii şi proaspete. Se spunea că praful acumulat pe frunzele plantelor împiedica pătrunderea luminii. Aşa că este necesar ca frunzele plantei să fie şterse cu regularitate. Soţia făcuse astfel şi rezultatul era evident.


Trăind în lumea aceasta, particule fine din „praful” păcatului se aştern peste vieţile noastre. Resentimente, cuvinte dure, ganduri necurate, atitudini egoiste, toate îşi iau vama pe seama vitalităţii noastre spirituale. Dacă nu sunt mărturisite, ele formează un strat de „praf” care ne împiedică să experimentăm lumina harului lui Dumnezeu în inimile noastre. Cei din jurul nostru vor simţi că este ceva râu cu noi.
Dacă păcatele acumulate prin nemărturisire ţi s-au adunat în suflet, fă ca David – mărturiseşte-le Domnului. Şterge astfel „frunzele prăfuite” ale vieţii şi bucură-te din nou de razele glorioase ale dragostei lui Dumnezeu.  – D.J.D.

Naintea Crucii Lui, Celui ce-a murit,
Mă prăbuşesc în lut neputincios,
Să-mi ierte tot păcatul săvarşit.
Totul în toţi să fie doar Cristos.
 „– Bridges

Mărturisirea păcatelor este pămantul in care creste iertarea lui Dumnezeu

Painea zilnica

Se zdruncină temelia lumii

Motto: Ps. 82/ 1-5: „”Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu.
El judecă în mijlocul dumnezeilor.
„Până când veți judeca strâmb și veți căuta la fața celor răi?
Faceți dreptate celui slab și orfanului, dați dreptate nenoroci-
tului și săracului.
Scăpați pe cel nevoiaș și lipsit, izbăviți-i din mâna celor răi.”
Dar ei nu vor să știe de nimic, nu pricep nimic, ci umblă în în-
tuneric, de aceea se clatină toate temeliile pământului.””

Se zdruncină temelia lumii moderne
A cărei existență este pe sfârșite…
Poruncile Domnului care sunt eterne
Le scot din Lege lumeștile guverne,
Socotindu-le vechi și nepotrivite.

Suntem în mileniul trei… Am evoluat…
Și omul, emancipat, așa înțelege
Că odată ce păcatul este legiferat
Putem păcătui cu vârf și îndesat,
Că păcatul nu mai e fără de lege.

Și nu mai mustră pe nimeni conștiința
Că trăiește-n păcat și neascultare…
Dragostea lipsește, lipsește pocăința,
Mulți sunt cei ce-și leapădă credința
Și se lipesc de duhuri înșelătoare.

Ard, azi, în oameni patimi vâlvătaie…
Satana cerne întruna să ne piardă,
De mântuire vrea să ne despoaie –
Și lumea i se închină, se încovoaie…
Mai jos de-atâta n-ar putea să cadă.

Că lumea a ajuns ca vechea Gadară
Și-i plină de îndrăciți și de vicleni
Care îndrăznesc prin legi să ceară
Ca Hristos Isus, pentru a doua oară,
Să fie izgonit de noii ghergheseni.

Și toți mai marii lumii, plini de fală,
Crezându-se stăpâni și dumnezei
Dac-ar putea, cu câtă îndrăzneală,
Și lui Hristos i-ar cere socoteală
Că e prilej de poticnire pentru ei!

O nouă vale Dura e lumea în care
Chipul de aur se înalță mai hidos,
Iar norodul dă năvală la închinare
Și prea puțini aleg să stea-n picioare –
Doar cei chemați să fie-ai lui Hristos.

Vai de cei ce-au desființat Cuvântul
Prin legi drăcești ce duc la moarte!
Că așa cum risipește pleava vântul
Îi va risipi și Dumnezeu Preasfântul
Și le va șterge numele din Carte.

Doar aceia ce-L urmează încrezători
Pe Cel ce are puterea să ne scape,
Prin credința neclintită vor fi biruitori
Fiindcă au știut s-aștepte răbdători
Venirea Domnului, care-i aproape.

El va veni să-Și ia Biserica slăvită,
Cea fără pată și fără zbârcitură –
Mireasa Lui sfântă și neprihănită
Care în Ziua cea mare fi-va răpită
De Mirele Ceresc, cum scrie în Scriptură.

Și ferice de aceia ce vor fi chemați
La ospățul nunții Mielului divin!
Fiindc-au rămas închinători adevărați
Ce nu s-au întinat, vor fi încununați
Cu cununa vieții veșnice.

Ioan Vasiu 

Sfinti slabi

Text: 1 Tesaloniceni 5:1-14

… îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi; să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători cu toţii „1 Tes. 5:14

Un bătran care avea probleme cu vederea, adesea catea cu mare greutate literele mici din cartea de cantări a bisericii. Într-o duminică, biserica toată canta o cantare care avea unul din versuri: „Nu-L judeca pe Domnul după simţuri slabe”. Omul care nu vedea bine, a citit greşit cuvantul simţuri şi l-a înlocuit cu „sfinţii”, astfel că versul lui suna: „Nu-L judeca pe Domnul după sfinţii slabi”. Vorbind serios, nu este oare adevărat că atat Cristos, cat şi mantuirea pe care ne-o oferă este uneori respinsă de cei necredincioşi, deoarece ei văd inconsecvenţă în vieţile creştinilor? Falimentul lor se poate datora neascultării sau slăbiciunii în viaţa de luptă a acestor credincioşi.


Cei tari în credinţă sunt îndemnaţi să-i sprijine pe copiii spirituali şi pe cei ce nu s-au dovedit a fi buni soldaţi ai lui Isus Cristos. Nu trebuie să-i criticăm, ci mai degrabă să-i încurajăm şi să-i instruim. In textul de azi, Pavel subliniază acest adevăr: „Vă rugăm, de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei ce trăiesc în neoranduială; să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi; să spijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători cu toţi” (1 Tes. 5:14). Da, trebuie să-i întărim şi să-i ajutăm pe alţii, ca împreună cu toţii să creştem în harul lui Dumnezeu. Şi în Galateni 6:1, el spune: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blandeţii. Şi ia seama la tine însuţi ca să nu fiiispitit şi tu”.
Ca şi creştini, trebuie să ne dezvoltăm o mare credinţă în Dumnezeu, prin rugăciune şi studierea Bibliei. Apoi vom fi în măsură să-i ajutăm pe ceilalţi sfinţi care sunt încă „slabi”.  – H.G.B.

Ajută-ne ca pentru alţii să trăim,
Intăreşte-ne genunchii slabi, o Tată,
Ca prin ale noastre multe-nfirmităţi
Să nu-Ţi aducem blama niciodată.” – 
P.L.

Dacă nu suntem atît de spirituali cat am putea fi, atunci nu suntem. atat de spirituali cat ar trebui să fim

Painea zilnica