Și-apoi eu am văzut o carte-n mâna dreaptă
A Celui ce ședea pe scaun de domnie
Având lăuntru ei o scriere-nțeleaptă
Și chiar pe dinafară continua să scrie.
Iar cartea însă-avea șapte peceți solide
Și-un înger a strigat cu-n glas ce totu-astupă:
”Cine-i acela vrednic să poată a deschide
Acestă carte Sfântă, pecețile să-i rupă”?
Și nu se găsea nimeni în cerul cel slăvit
Nici pe pământ și nici sub să poată și să vrea
Ca să deschidă cartea, chiar nimeni n-a îndrăznit
Pecețile să-i rupă și să privească-n ea.
Și plâns-am mult căci nimeni nu se găsise vrednic
Din miile de sfinți și ființe preacurate
Să ia în mână cartea din mâna Celui Veșnic
Pecețile să-i rupă și să se uite-n carte.
Iar unul din bătrâni îmi spuse ” Nu mai plânge ”
Căci Leul din sămânța lui Iuda ce-a ieșit,
Lui David rădăcină, pecețile va frânge
Și cartea va deschide fiindcă-a biruit.
Și cum priveam, la mijloc, între-al domniei tron
Și cele patru sfinte făpturi vii minunate
Și între toți bătrânii afați la unison
Stătea-n picioare-un Miel c-o-nfățișare-aparte.
Părea înjunghiat, cu șapte coarne-n față
La fel și șapte ochi ce au vederi precise
Acestea-s șapte Duhuri a Domnului de viață
Ce pe întreg pământul de El au fost trimise.
El a venit și luat-a cartea din mâna dreaptă
Din mâna Celui care stătea pe-al slavei tron
Când a luat El cartea s-au aruncat deodată
Făpturi vii și bătrănii cu toți la unison.
Bătrânii, doășpatru, aveau deci fiecare
Meșteșugit lucrate, frumoase alăute
Și pline de tămâie potire lucitoare
Ce-s rugăciuni de sfinți cu care sunt umplute.
Și o cântare nouă cu toții au cântat:
”Tu poți deschide cartea, doar Tu ai vrednicie
Cu-a-njughierii sânge Tu ai răscumpărat
Oameni din orice limbă, norod și seminție.
Căci Tu din ei făcut-ai o mare-Împărăție
Și preoți pentru Domnul și Dumnezeul Sfânt
Ca ei să-mpărățescă cu multă bucurie
Când le vei da domnia s-o aibă pe pământ”.
Văzut-am împrejur la Tron o mare gloată
Înconjurând bătrânii și-acele făpturi vii
Și glasul multor îngeri ce-n număr n-au socoată
Erau mii zece-ori zece de mii și mii de mii.
Ziceau cu glasul tare: ” E vrednic să domnească!
El singurul, el Mielul ce fost-a-njunghiat!
Înțelepciunea, cinstea, puterea să primească
Să fie cu tărie și slavă lăudat!”
Și-atunci pe-orice făptură din ceruri și pe toate
De pe pământ și cele ce sunt pe sub pământ
Ce locuiesc pe mare ca într-un cor grupate
Cu un fior aparte le-am auzit zicând:
”A Celui care șade pe Tronul de domnie
Și-a Mielului să fie cinstirea neîncetat
Și stăpânirea toată să fie pe vecie
Cu slavă totdeauna să fie lăudat!”
”Amin!” Ziceau acele făpturi preaminunate
Bătrânii, douășpatru, cu fața pe covor
S-au aruncat cinstindu-l cu închinări curate
Pe-Acel ce-I viu de-a pururi, în vecii vecilor.
Daniel Hozan