A firii umane iarbă rea

A firii umane iarbă rea, surprinzător, mereu răsare
Din lutu‑acela „polimer” preafrământat de vise‑amare
Şi dor dosit de‑a fi mereu „ceva mai sus”,”un pic mai mare”,
Scuipând un vag răspuns viclean la vreo divină întrebare,
Căci firea aceasta n‑are timp nicicând de‑o sfântă cugetare!
Spre noi, ne ţintuie privirea să nu ne pese a câta oară
Vom zărăsti conduşi de ea ca să rămânem de ocară!

Ne legănăm cu mintea‑n ceaţă, pe aripi moi de fantezie
Că „nu ni‑i traiu în zadar” şi respirăm din ea – sclavie;
Un freamăt plin de nebunie, de fire moartă, totuşi vie,
Cu‑un dor acut de veşnicie, dar claustrat în cel de glie
Şi raze sfinte, obscurate de împătimiri prea înnebuneşti,
Împing trăirea spre o clipă ce trece fără s‑o trăieşti,
Ca‑n chintesenţa existenţei să „faci ce poți”, nu ce voeişti.

Îmbibaţi de siniubire, poftă rea şi nonşalanţă,
Căutăm ranguri şi titluri, toate pentru această viaţă,
Fără pasiune sfântă pentru o slavă mai măreaţă,
Şi viaţa ne surprinde, morţi în ultimă instanţă;
Fără de nădejde vie, har, putere şi credinţă,
Fără raza îndrumătoare – Duhul ce dă cunoştinţă,
„Fără dragoste firească”… dând tribut pe necredinţă!

 Ioan Hapca 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s