Umbrele sfârşitului

Se-aştern tăcute umbre peste lume,
E parcă mai apăsător văzduhul,
Boleşte de o boală fără nume:
În cei aleşi, încet, se stinge duhul.

Se-adună norii alungând seninul,
Au amuţit ‎cântările şi râsul,
Cosorul morţii a-nmulţit suspinul,
E cernerea şi-al rândurilor strânsul.

Şi suflă vântul rece-al dezbinării
‎C-a îngheţat şi focul în cămine,
Stau ferecate porţile-nchinării,
Începe vânătoarea de hermine…

Furtuni mai înteţite ‎se porniră
Să smulgă fără milă rodul ‎dulce,
Din rădăcină crezul îl urniră,
De s-ar putea chiar la pământ să-l culce…

‎Nenorociri cumplite s-or abate
Peste-acest neam ce schimbă rău-n bine,
Dar peste vremi chemarea Lui răzbate:
“Voi, cei împovăraţi, veniţi la Mine!

‎Eu sufletului dau tămăduire
Şi bat la uşi, dar nu forţez zăvorul,
Mai este încă har de mântuire‎,
Alegeţi Viaţa, Calea şi-Adevărul!

Curând, cei mulţi, vor crede o minciună
Şi înşelarea lor va fi grozavă,
Dar vouă v-a fost dată Vestea Bună,
Vă scuturaţi de-al lumii praf, de pleavă!

Vă ridicaţi privirea-n aşteptare,
Fiţi sfinţi, e-atât de-aproape revenirea,
Curând va-ncepe Marea Sărbătoare,
Aleşii Mei, vă împliniţi menirea!

Chiar dacă se-aştern umbre peste lume,
În voi să nu se tulbure seninul!
Nu vă-nspăimânte nici urgii, nici ciume,
Vă bucurați c-a înfrunzit smochinul!”

Olivia Pocol