Potolirea furtunii

Păşeşte Isus pe marea-n furtună,
În noaptea de groază ‎El calcă pe ape,
‎Îmi pare-o nălucă sub raza de lună,
Şi nu e departe, e-atât de aproape! …

Eu ştiu că-i ‎acolo, se plimbă pe valuri
Şi ştiu că mă vede, că-i El, nu o vrajă,
Vâslesc ca s-ajung la visatele maluri‎,
Dar noaptea nu-i dusă-n penultima strajă.

Răpus de-ndoială, de-a fricii orbire
Şi prea-mpovărat de multa mea vină,
Din multele zbateri, căderi şi zdrobire,
Tânjind după zori şi a zilei lumină …

‎Prin neguri de plumb ce-apasă pe pleoape
Îl caut cu dor, în rugi cu suspine‎,
‎Iar când era gata un val să mă-ngroape,
Iubitul meu Domn stătea lângă mine.

“Taci mare turbată!” a spus … ce minune!
Precum un zăgaz la năvalnice ape,
La glasul divin pe loc se supune,
Şi Domnul venea iar din hău să mă scape.

Ce tainică pace ‎din nou mă cuprinde!
Oprite-s furtuna şi valul şi vântul,
‎În mine o nouă nădejde se-aprinde,
Căci până şi marea i-ascultă Cuvântul!

Isus potoli-va şi-a lumii furtună,
În beznele vremii El ‎calcă pe ape,
‎Piciorul pe stâncă El poate să-ţi pună,
Întinde-I doar mâna, e-atât de aproape!

Olivia Pocol 

3 gânduri despre &8222;Potolirea furtunii&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s