Ce-i omul?

Ce este viaţa, te întrebi, ce-i omul?
Infim atom în universul vast?
Drum între leagăn şi-ultim ceas nefast?
Firul subţire ce-l deşiră ghemul?

E doar un abur ce se-arat-o vreme
Plutind, mânat de vise, apoi piere,
Urmează, mai târziu, sau mai devreme,
Temuta cale fără-napoiere.

Suntem captivi trăirilor prezente,
Trecutul şi-a-ncuiat tăcut zăvorul,
Sperăm în şansa clipei complezente,
Însă nu ştim ce-aduce viitorul.

De mici dorim să facem paşi mai mari
Ne-ascundem vârsta să părem “mai copţi”,
De-ar fi-n putinţă, peste ani să sari …
Sunt zile-n care ne-am lipsi de nopţi.

Adulți fiind, cu sârg clădim, clădim,
Nimic nu poate-a ne tăia elanul,
Ades uităm că într-o zi murim,
Nu ştim dac-o mai fi un alt “la anul”.

Iar de-mbrăcăm şi “haina bătrâneții”,
Clipele zboară, parcă-s mai grăbite,
E-un dar să vezi iar zorii dimineţii,
Nopţile-s albe, zilele-s cernite.

În urmă suflă vântul rece-al morții,
Inima-şi poate-opri oricând bătaia,
Uşor lăsăm atâtea-n voia sorții
Fără să ştim când ni se-ntoarce “foaia”.

Ţărâna se întoarce în ţărână,
Iar lacrimile râuri curg în urmă,
Doar amintiri de-acum o să rămână
Şi năzuinţi ce moartea nu le curmă.

Te-ntrebi: ce-i omul pe făgaşul vieţii?
Un abur, o firavă adiere …
Dar cel născut din Dumnezeu nu piere,
E-ngemănat cu raza Dimineţii!

Olivia Pocol