Salvarea-i la Tine!

La moara lui Felix

Se tânguie-n chinuri planeta albastră
Și-s neguri pe zările cândva senine,
Cu jalea înfiptă în inima noastră
Deschidem prin rugă spre ceruri fereastră:
Ascultă-ne, Doamne, salvarea-i la Tine!

Ne bântuie voci de sirene stridente,
Ducând suferința-n spitalele pline,
Și-n lupta de-acolo, cumplite momente,
Pun petice vieții trăite-n… procente
Căci, Doamne, salvarea e numai la Tine!

Când dricul lipsit de cortegiu străbate
Cetăți pustiite, durerea revine,
Părând să-și adune puterile toate,
Și mușcă din inimi deja sfâșiate;
Îndură-Te, Doamne, salvarea-i la Tine!

Se caută leacul, febril și tenace,
Dar molima încă de lume se ține,
Cu ghearele morții scurmând în torace,
Ne arde, Părinte, ni-e sete de pace,
Adu izbăvirea, salvarea-i la Tine!

Un „azi” dureros ne retează din vise
Și altfel ne pare conceptul de „bine”;
Spre „mâine” sunt porțile gata deschise,
Ghidează-ne, Doamne, prin cele ce-s scrise,
Căci Tu ești salvarea și viața e-n Tine!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen…

Vezi articolul original 3 cuvinte mai mult

Ce-i omul?

Ce este viaţa, te întrebi, ce-i omul?
Infim atom în universul vast?
Drum între leagăn şi-ultim ceas nefast?
Firul subţire ce-l deşiră ghemul?

E doar un abur ce se-arat-o vreme
Plutind, mânat de vise, apoi piere,
Urmează, mai târziu, sau mai devreme,
Temuta cale fără-napoiere.

Suntem captivi trăirilor prezente,
Trecutul şi-a-ncuiat tăcut zăvorul,
Sperăm în şansa clipei complezente,
Însă nu ştim ce-aduce viitorul.

De mici dorim să facem paşi mai mari
Ne-ascundem vârsta să părem “mai copţi”,
De-ar fi-n putinţă, peste ani să sari …
Sunt zile-n care ne-am lipsi de nopţi.

Adulți fiind, cu sârg clădim, clădim,
Nimic nu poate-a ne tăia elanul,
Ades uităm că într-o zi murim,
Nu ştim dac-o mai fi un alt “la anul”.

Iar de-mbrăcăm şi “haina bătrâneții”,
Clipele zboară, parcă-s mai grăbite,
E-un dar să vezi iar zorii dimineţii,
Nopţile-s albe, zilele-s cernite.

În urmă suflă vântul rece-al morții,
Inima-şi poate-opri oricând bătaia,
Uşor lăsăm atâtea-n voia sorții
Fără să ştim când ni se-ntoarce “foaia”.

Ţărâna se întoarce în ţărână,
Iar lacrimile râuri curg în urmă,
Doar amintiri de-acum o să rămână
Şi năzuinţi ce moartea nu le curmă.

Te-ntrebi: ce-i omul pe făgaşul vieţii?
Un abur, o firavă adiere …
Dar cel născut din Dumnezeu nu piere,
E-ngemănat cu raza Dimineţii!

Olivia Pocol

Grija faţă de alţii sau ipocrizia din noi înşine

Dumnezeu e în control

„Dacă vede cineva pe fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţă, pentru cei ce n-au săvârşit un păcat care duce la moarte.”

1 loan 5:l6

Dacă nu suntem atenţi la felul cum lucrează Duhul lui Dumnezeu în noi, vom deveni nişte ipocriţi spirituali. Vedem cum cad alţi oameni și ne transformăm discernământul într-o critică ironică, în loc să-1 transformăm în mijlocire pentru ei. Revelaţia ne este dată nu prin ascuţimea minţii noastre, ci prin înţelegerea directă pe care ne-o dă Duhul lui Dumnezeu şi. dacă nu suntem atenţi la sursa revelaţiei, vom deveni critici cu privire la alţii, uitând ce spune Dumnezeu: „…să se roage şi Dumnezeu îi va da viaţa, pentru cei care n-au săvârşit un păcat care duce la moarte“.

Vezi articolul original 194 de cuvinte mai mult