Un ogor la Anatot

Ieremia 32

“Intr-o vreme ca aceasta, cand e-atata silnicie,
Si atatia frati in lanturi sufera in grea robie;
Cand triumfa-n toata lumea mandrul Nebucadnetar,
Cand se zguduie pamantul si nadejdile dispar…

Intr-o vreme ca aceasta, Doamne, vii la inchisoare
Ca sa-mi spui sa iau ogorul care stii ca-i de vanzare?
Dar nu stii ca-s la napasta, sunt la carcera bagat?
Din porunca lui Zedechia, fara mila arestat?

Ai uitat ca-s condamnatul, aruncat fara speranta,
Intr-o hruba-ntunecoasa, robul Tau ajuns o zdreanta?
Si la ce bun, Doamne Mare, pentru cine un ogor?
Cand azi, maine, o sentinta ma condamna ca sa mor?”

Si gandindu-ma intr-una cat de Sfant esti, cat de Mare,
Si ca nimeni nu-i ca Tine, ca Tu n-ai asemanare,
Ca esti Cel Atotputernic, Regele lui Israel;
Iata vine cu oferta varul meu Hanameel…

Si in curtea inchisorii s-a facut o zarva mare,
Au venit cu toti sa vada actul meu de cumparare.
Am cantarit toti argintii, am semnat chiar un zapis,
Ca sa stie toata lumea c-am facut precum ai zis.

Intr-o vreme ca aceasta, am si eu o proprietate,
Chiar daca nu mai am zile sa-i vad brazdele arate,
Dar am acte dupa lege, cu peceti si cu socot,
Am si eu o mostenire: un ogor la Anatot!

Vad in jurul meu doar ziduri, santuri care ma sugruma,
Numai foamete si lacrimi, numai sabie si ciuma;
Dar mi-ai spus sa scriu zapisul, si pecetile sa-i pun;
Si in curtea inchisorii toti ma iau drept de nebun.

Am dat apoi documentul lui Baruc sa-l tina Bine,
Intr-un vas de lut, dovada, pentru vremea care vine:
Caci se va sfarsi robia, va fi pace, nu razboi,
Si in loc de deportare, va fi-ntoarcerea ‘napoi.

”Doamne Sfinte si Puternic, vreau sa-Ti spun cu plecaciune
Ca nu Te-nteleg in toata marea Ta intelepciune:
Intr-o vreme ca aceasta, Tu imi spui cu-atata dor,
Ca mai este o nadejde…Ca mai e un viitor…”

Valentin Popovici 

Țelul misionarului

“Iată că ne suim la Ierusalim.” Luca 18:31

In viaţa naturală ambiţiile noastre se schimbă pe măsură ce ne maturizăm, dar în viaţa creştină ţelul ne este dat de la început, Începutul este identic cu sfârşitul, şi anume este Domnul Însuşi, începem cu Cristos şi terminăm cu El – “Până vom ajunge toţi la… statura plinătăţii Lui Isus Cristos”, nu la ideea pe care o avem noi despre ce ar trebui să fie viaţa creştină. Scopul misionarului este să facă voia lui Dumnezeu, nu să fie folositor, nu să-i câştige pe cei pierduţi; el este folositor şi-i câştigă pe păcătoşi, dar nu acesta este scopul lui. Scopul lui este să facă voia Domnului său. In viaţa Domnului nostru, Ierusalimul a fost locul unde, pe cruce, a ajuns la punctul culminant al voii Tatălui Său; dacă nu mergem acolo cu Isus, nu vom avea parte de compania Lui. Nimic nu L-a descurajat pe Domnul nostru în calea Lui spre Ierusalim. El n-a trecut niciodată în grabă prin anumite sate unde a fost persecutat, nici nu a zăbovit în locurile unde a fost binecuvântat. Nici recunoştinţa, nici nerecunoştinţa nu L-au clintit câtuşi de puţin pe Domnul de la scopul Său de a merge la Ierusalim.

“Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său.” Cu alte cuvinte, aceleaşi lucruri ni se vor întâmpla şi nouă în drumul spre Ierusalimul nostru. Vor fi lucrări ale lui Dumnezeu care se vor manifesta prin noi. Oamenii vor fi binecuvântaţi, unul sau doi îşi vor arăta recunoştinţa, iar ceilalţi vor fi cu totul nerecunoscători, dar nimic nu trebuie să ne abată de la calea spre Ierusalimul nostru.

“Acolo L-au răstignit.” Aceasta s-a întâmplat când Domnul a ajuns la Ierusalim şi acest eveniment este calea spre mântuirea noastră. Sfinţii nu sfârşesc în răstignire; prin harul Domnului, ei sfârşesc în glorie între timp. Cuvântul nostru de ordine trebuie să fie: “Şi eu merg la Ierusalim”.

Oswald CHAMBERS