Marea vieţii

Mi-s ochii izvoare de lacrimi,
mi-e trupul sleit de puteri.
Nu caut scăpare în juru-mi
că nu-i ajutor nicăieri.

E greu să păşesc prin credinţă,
e greu şi să stau doar în loc.
Un pas înapoi sau în faţă
totuna-i când spor n-am deloc.

E greu şi nu văd orizontul,
nici cerul senin fără nor.
Aştept să m-audă azi Domnul,
să-mi dea izbăvirea din cer.

Curaj n-am să mustru furtuna,
credinţa mi-e mică oricum.
“O, Doamne! Întinde-ţi Tu mâna
şi-opreşte furtuna acum!”

Iar Domnul aude strigarea
şi-opreşte şi val şi furtună.
Nimic nu mă miră, nici marea
ce-ascultă porunca divină.

Poveri las să cadă în urmă,
m-avânt cu ardoare spre cer.
De-acuma avântul nu-l curmă
ispite ascunse-n ungher.

Cristina Magdalena Frâncu