ISUS, Prinţul mântuirii

Din adâncul veșniciei, peste timpuri stăpânește
Domnul, Prințul Mântuirii – Ce păcatele plătește…
Drept întâi peste zidirea, ce noi doar o bâjbâim,
Miliardele de stele, le privim și ne uimim !!!

Prin cuvânt dădu ființă, la tot ce e în mișcare,
La planete, sori , comete, galaxii cu mic cu mare…
Și făcu și omenirea prin strămoșul meu Adam,
Ca să știu ce e iubirea, eu ce-n praf mă ascundeam.

Coborî din cer în iesle, lângă miei blânzi și păstori,
Ca s-arate omenirii: Cum e Tatăl cel din Slăvi…
Pe Golgota-n suferință, pe cel rău l-a biruit,
Să mă ia cu El în ceruri, deși eu L-am răstignit !

O, adâncă e iubirea, ce-am găsit-o în Isus,
Duhul Sfânt și azi mă-ndeamnă, să-L aștept, să-I fiu supus;
Și privind cu dor spre ceruri, ruga mea vine și ea:
Vin degrab’, Doamne Isuse, Vie-Mpărăția Ta !

Cristinel Agape 

Dumnezeu are curajul să ne facă tovarăşi ai Săi

„Isus a luat cu Sine pe cei doisprezece.” Luca 18:31

Dumnezeu are curajul să Se încreadă în noi! Tu spui: “Dar El a făcut o alegere greşită când m-a ales pe mine, pentru că în mine nu este nimic bun; nu am nici o valoare”. Tocmai de aceea te-a ales! Cât timp crezi că există ceva bun în tine, Dumnezeu nu te poate alege, deoarece tu ai scopuri personale pe care vrei să le realizezi; dar dacă-L laşi pe El să te aducă la capătul încrederii în propria ta persoană, atunci te poate alege să mergi cu El la “Ierusalim”, iar aceasta va însemna împlinirea unor scopuri pe care El nu le discută cu tine.

Noi avem tendinţa să spunem că, dacă un om are daruri naturale, el va fi un bun creştin. Nu se pune problema dotării noaste, ci a sărăciei noastre; nu a ceea ce aducem cu noi, ci a ceea ce pune Dumnezeu în noi: nu este vorba despre virtuţi naturale, despre tărie de caracter, cunoştinţe sau experienţă – toate astea nu sunt de nici un folos aici. Singurul lucru care are valoare este să fim pătrunşi de marea chemare a lui Dumnezeu şi să fim făcuţi prieteni şi tovarăşi ai Lui (conform textului din 1 Corinteni 1:26-31). Prietenii Lui Dumnezeu sunt oameni care îşi cunosc sărăcia. El nu poate face nimic cu omul care crede că Îi este folositor lui Dumnezeu. În calitatea noastră de creştini, noi nu urmărim deloc cauza noastră, ci cauza Lui Dumnezeu, care nu poate fi niciodată a noastră.

Noi nu ştim care este scopul Lui Dumnezeu, dar trebuie să păstrăm intactă relaţia cu El, orice s-ar întâmpla. Nu trebuie să lăsăm ca vreun lucru să ştirbească relaţia noastră cu Dumnezeu; dacă ceva reuşeşte s-o strice, trebuie să ne rezervăm timp pentru a o remedia. Lucrul cel mai important în creştinism nu este lucrarea pe care o facem, ci relaţia pe care o avem, precum şi atmosfera creată de această relaţie. Aceasta este tot ceea ce ne cere Dumnezeu să căutăm şi este lucrul care e în permanenţă atacat.

Oswald CHAMBERS