Semnul lui Iona

Glas din ceruri se aude peste-a lacrimilor plai
Desluşind tainice planuri, fiului lui Amitai.
-Mergi degrabă la Ninive! spuse glasul îngeresc,
-Sunt puzderii de păcate pentru care o nimicesc.

Tresări cu spaimă Iona şi spre Tars s-a îndreptat
Să nu mai audă glasul care astfel la îndemnat.
De la Iafo, pe corabie a călătorit uşor
Până când marea furtună întretaie calea lor.

Marinarii, căpitanul, îngroziţi privesc la val,
Ei văd sigură pieirea în adâncul abisal.
La mulţi idoli se închină, clipa e de disperare
Însă valurile mării se ridică tot mai tare.

Iona plin de nepăsare doarme-n cala întunecată
Doar cârmaciul se apropie şi-l trezeşte deodată:
-Roagă-te şi tu străine la un Dumnezeu… oricare!
Nu vezi, se scufundă vasul şi pierim aici în mare.

Corăbierii vor să afle cine este vinovat
Pentru groaznica furtună care i-a înconjurat.
Sorţul a decis desigur în asemenea situaţie
Arătând starea lui Iona ce căzuse în disgraţie.

Îşi mărturisi profetul fără ocolişuri vina,
Cum fugise de Yehova ascunzând în el lumina.
-Pentru a se opri furtuna, aruncaţi-mă în mare!
Spuse Iona cu smerenie şi deplină resemnare.

Către Domnul se rugase echipajul întristat:
-Nu ne împovăra Stăpâne cu sânge nevinovat!
Apoi unii se-opintiră arucându-l negreşit
Peste valurile mării care s-au şi potolit.

Iar această întâmplare pe toţi i-a înspăimântat
Făcându-i s-aducă jertfe singurului Împărat.
Între timp trupul profetic nu pierise ca şi plumbul
Ci un peşte-l înghiţise precum vrabia porumbul.

Din strâmtoarea plutitoare Iona s-a rugat trei zile
Cu căinţă arzătoare şi cu strigăte umile,
Până când Stăpânul lumii dezlegase strâmta mreajă
Poruncind marelui peşte să îl verse pe o plajă.

Secole la rând trecut-au peste această întâmplare
Însă barca omenirii se găsea pe aceeaşi mare.
Omenirea în derivă, n-a găsit în zei salvare
Nici nu se găsea vreun Iona pentru aruncat în mare.

Dar cu dragoste nespusă, minunatul Suveran
Şi-a trimis în lume fiul ca să lupte cu satan
Şi cu moartea cea străbună care mii de ani la rând
A trimis atâţia oameni sub o piatră de mormânt.

El fu trupul ce se frânse pentru cei sortiţi pieirii,
Care-a potolit şi valul dinspre barca omenirii.
Şi după cum Iona plânse trei zile în acel chit,
Şi Isus a stat trei zile în adâncul înnegrit.

Iar când forţa cea supremă dezlegase sfânta vrajă
Hristos Domnul apăru-se într-o margine de plajă.
Era Marea Tiberiadei cu minunea de nespus
Care confirmase iarăşi învierea lui Isus.

Tudor Maier

Sursa foto: Net

Reclame

Daca ai fi cunoscut!

“Dacă ați cunoscut…, în această zi a ta, cele care sunt spre pacea ta! Dar acum sunt ascunse de ochii tăi.”

Luca 19:42

Isus a intrat triumfător în Ierusalim; întreaga cetate s-a pus în mişcare; dar era acolo un dumnezeu străin: mândria fariseismului. Era un dumnezeu care părea religios şi drept, dar, în realitate, era “un mormânt văruit”.

Ce anume mă orbeşte pe mine în această zi a meat Am eu vreun dumnezeu străin – nu un monstru dezgustător, ci o anumită stare sufletească ce mă domină? Mai mult decât o dată Dumnezeu m-a adus faţă în faţă cu dumnezeul străin şi am ştiut că trebuie să renunţ la acesta, dar n-am făcut-o. Am trecut prin criză ca prin urechile acului şi tot mai am acel dumnezeu străin; sunt orb faţă de lucrurile care sunt spre pacea mea. Este un lucru înspăimântător că putem fi în locul unde Duhul lui Dumnezeu ar trebui să aibă cale liberă în noi, şi totuşi, noi facem ca vina noastră înaintea lui Dumnezeu să crească tot mai mult.

“Dacă ai fi cunoscut” – cuvintele lui Dumnezeu pătrund direct în inimă, având în urma lor lacrimile lui Isus. Aceste cuvinte implică responsabilitatea pentru propriile noastre greşeli. Dumnezeu ne trage la răspundere pentru ceea ce nu vedem. “Acum sunt ascunse de ochii tăi” – pentru că nu te-ai predat Lui niciodată cu adevărat. Ce tristeţe de nedescris aduc cuvintele “care puteau fi”! Dumnezeu nu mai deschide niciodată uşile care au fost închise. El deschide alte uşi, dar ne aminteşte că există uşi pe care noi le-am închis, uşi care n-ar fi trebuit niciodată închise, gânduri care n-ar fi trebuit să fie niciodată murdărite. Nu-ţi fie teamă niciodată când Dumnezeu îţi aduce în faţa ochilor trecutul. Lasă amintirea să lucreze. Ea este un slujitor al lui Dumnezeu, cu mustrările, pedepsele şi întristările ei. Dumnezeu va transforma acel “care puteau fi” într-o recoltă minunată pentru viitor.

Oswald CHAMBERS