Primăvara mea

Primăvară primăvară, oare cand te voi zări?
Când in piept a ta  mireasma minunata voi simti?….
*
Cat astept sa treaca iarna, frigul ce l-am indurat
Florile sale de gheața, ce de gheață m-au lăsat
Cerul mohorât si palid fara soarele frumos
Nori de plumb ce-nchid zenitul, sigiland-ul nemilos.
O natura inghețata, prinsa ca-n perdea de frig
Geru-nțepator ce adesea nu te lasa sa respiri
Ploaia rece, ca de gheața, ziua scurta, ca un vis
Noaptea lunga, fara luna, bezna grea, de nedescris
Dimineața mohorâtă, prea tarziu parca venind
Ale serii  umbre sumbre ce prea repede se-ntind
Crivățul ce biciuiește fața mea necontenit
Mici săgeti ce fara mila vin in trupul meu sfrijit.
Câmpul mort, fara de viata, fara gâze, fara flori
Crângul fara pasarele, fara de privighetori.
Râurile inghețate mute fara clipocit
Timpul ce nu-si face cursul, care parca s-a oprit
O tacere nemiloasa peste suflet apasand
Umbre grele de tristete peste inima lasând.
Doar un sâmbur de speranta ca intâiul ghiocel
Incolteste la viata, ca un dor zburând spre cer
Si o ruga se inalța catre Tatal meu slavit
Care sta mai sus de zare, sus pe tronul stralucit:
-Ada Doamne primăvara ce atât am așteptat
Ca sa uit de gerul groaznic ce atât am îndurat
Fă pe bolta sa răsara soarele stralucitor
Ce natura incalzeste pe un cer fara de nori
Ada Doamne la viata tot ce odata a fost mort
Caci de spui Tu, ia fiinta, toate-n viata se intorc
Fă sa înverzeasca iarba, campul verde in culori
Sa se umple de splendoare, cu parfum de mii de flori
Cu furnici muncind in cete, fluturi sute si bondari
Cu albine-n roiuri multe zumzăind dupa nectar
Cu pârâuri ce curg line, cu privighetori cantand
Si cu mii de pasarele ciripind vesel in crang
Fă copacii sa-nfloreasca, pomii sa se-mbrace-n flori
Ca pentru o nunt-aleasa in ținut de sarbatori
Fă sa simt in piept mireasma minunatei primaveri
Cu a sa lumina calda, cu-adieri de mângâieri
Fă ca soarele pe ceruri să ramana pururea
Sa n-apuna niciodata peste primavara mea!

Emanuel Hasan

Este acest lucru adevărat şi pentru mine?

„Dar eu nu țin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă.”

Fapte 20:24

Este mai uşor să-I slujeşti lui Dumnezeu fără să ai o viziune, să lucrezi pentru Dumnezeu fără să ai o chemare, pentru că atunci nu eşti neliniştit din cauza cerinţelor Lui; călăuza ta va fi gândirea ta naturală, poleită cu un strat de sentimente creştine. Vei fi mai pros­per şi plin de succes, mai liniştit, dacă nu eşti conştient de chemarea lui Dumnezeu.

Dar dacă primeşti o însărcinare de la Isus Cristos, gândul la ceea ce vrea Dumnezeu te va urmări mereu ca un ţepuş; nu vei mai putea lucra pentru El pe baza gândirii tale naturale. Ce consider eu că este cu adevărat preţios pentru mine? Dacă n-am fost acaparat de Isus Cristos, voi considera slujirea, timpul acordat lui Dumnezeu, viaţa mea ca lucruri preţioase pentru mine.

Pavel spune că şi-a preţuit viaţa numai ca să poată îndeplini slujba pe care o primise; a refuzat să-şi folosească energia pentru alte lucruri. Fapte 20:24 consemnează neplăcerea aproape sublimă a lui Pavel cauzată de faptul că i s-a cerut să se gândească la sine însuşi; lui îi era absolut indiferent orice alt considerent în afară de cel al îndeplinirii însărcinării pe care o primise.

Lucrarea noastră practică pentru Dumnezeu poate fi o piedică în calea abandonării în braţul Lui, deoarece ea se bazează pe argumentul „Aminieşte-ţi ce folositor eşti aici” sau „Gândeşte-te cât de valoros ai fi în acel gen de muncă“. Această atitudine nu-L pune pe Isus Cristos drept Călăuză a noastră pe drumul pe care trebuie să mergem, ci pune propria noastră apreciere cu privire la locul unde suntem cel mai de folos. Nu te gândi niciodată cât eşti de folositor, ci gândeşte-te că nu eşti al tău, ci al Lui.

Oswald Chambers