Simfonia primăverii

S-a răsculat lumina, revendicându-şi timpul
Şi calendarul însuşi a nechezat din file,
Când s-a schimbat cu zumzet de viaţă anotimpul
Şi-o diademă pus-a, de zâmbete, pe zile.

Îmbălsămata sevă îmi primeneşte versul
Şi-l pârguieşte dorul din soarele ce arde,
Când dedulcit cu muguri îngână Universul
O simfonie nouă în inimă, pe coarde.

S-a-naripat culoarea, curgând pe săturate,
Înfiorând petale din flori cu gustul mierii,
E o-ncântare totul, dar, mai presus de toate,
E anotimpul vieţii, e vremea învierii!

Şi-n simfonia care încet, încet se naşte,
Pe partitură punem, din „dolorose” uliţi,
În cadenţare tristă, şi paşii-n prag de Paşte
Ai Celui ce spre moarte mergea împuns de suliţi.

Redeşteptaţi de focul aducerii aminte
În primăvara caldă şi castă care vine,
Să ne trăim viaţa în dragoste fierbinte,
Şi, spre-nvierea noastră, să ne sfinţim, creştine!

Simion Felix Marţian 

Puterea Ta îmi e de-ajuns

Puterea Ta îmi e de-ajuns
Să-naintez spre Tine,
Să-nving tristeţile de ieri
Victorios spre mâine.

Când sunt dator, puterea Ta,
De tot ce am mă iartă
Şi-n plus, mă-nvaţă a urca
Iertând pe-o nouă treaptă.

Când am în mine-un singur dor
Şi-acela mi se stinge,
Puterea Ta mi-e ajutor
Şi de dorinţi m-aprinde,

M-aprinde ca să nu mă sting
Nici viu, nici mort de Tine,
Dar să rămân un far pe zid
Şi ieri, şi azi, şi mâine.

De am a suferi vre-un chin
Puterea Ta e dulce
Şi-n ramura de har sublim
Privesc spre ea la cruce.

Puterea Ta îmi e de-ajuns
Să birui lumea toată!
Şi-apoi, cu Tine-al meu Isus
Să am aceeaşi soartă.

Prin ea ajung în veşnicii
Să mă-ntâlnesc cu Tine,
De-aceea, Doamne, până vii
Puterea Ta mă ţine!

Mihai Ghidora 

Întrebarea directă

„Mă iubeşti?” –  Ioan 21:17

Petru nu mai declară nimic acum (compară cu Matei 26:33-35). Omul natural face afirmaţii şi declaraţii; dragostea personalităţii umane se descoperă doar prin durerea provocată de această întrebare a lui Isus Cristos. Petru Îl iubea pe Isus în felul în care orice om natural iubeşte un om bun. Aceasta este dragostea ce ţine de temperament; ea poate pătrunde adânc în fiinţa omului, dar nu atinge centrul fiinţei.

Dragostea adevărată nu declară niciodată nimic. Isus a spus: „Pe oricine Mă va mărturisiînaintea oamenilor”, adică îşi mărturiseşte dragostea nu doar prin cuvinte, ci prin tot ceea ce face.Până când nu suntem răniţi astfel, încât să fim scăpaţi de orice amăgire cu privire la noi înşine. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate pătrunde în noi şi nu-şi poate face lucrarea în viaţa noastră. Cuvântul lui Dumnezeu  ne răneşte aşa cum nu ne poate răni nici un păcat, deoarece păcatul slăbeşte simţurile noastre. Întrebarea Domnului măreşte sensibilitatea noastră, până când această rană făcută de Isus produce cea mai puternică durere posibilă.

Resimţim această durere nu numai într-un mod natural, ci şi în profunzimea  personalităţii noastre. Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul şi nu mai rămâne nici o amăgire. Este imposibil să abordezi în mod sentimental această întrebare a Domnului; nu poţi spune lucruri amabile când Domnul îţi vorbeşte direct; durerea este prea mare. E o durere atât de mare, încât nu te mai poţi gândi la nimic altceva. Nu poate fî nici o îndoială în legătură cu durerea provocată de Cuvântul lui Dumnezeu într-un copil al Său,dar momentul în care simţim durerea este marele moment al revelaţiei.

Oswald Chambers