Ne tremură cuvântul, ne tremură și iarba
Au înviat din turle, azi, clopote la Alba! …
Acolo, unde Doamne, ai dat și vin și pâine,
Strămoșilor în șube, și Țărilor Române!
Din mărginite toamne, ai dat miros gutuii
Și, iată! … cum la Alba, își strânge Cloșca puii!
Chiar de topim zăpada, în suflete, mai rar,
Îți mulțumim de iarnă, și-n Anul Centenar.
Se scoală din morminte, oșteni cu opinci să cânte;
, Trăiască tricolorul! … al României sfinte! ”
Și de vom pierde astăzi, în ceaţă teoria,
La Alba ne vom duce, să ne găsim mândria!
Înfingem la hotare, un tricolor în pripă.
Dar, vom zbura ca zmeii, cu-o singură aripă!
Și atunci, din sânul mamei, de-ar fi să ne gonească,
Vom ști să ne întoarcem, la vatra românească!
E sărbătoare, Doamne, și Alba e în floare!
Din ea, pământul țării, a învățat să zboare.
În ea, s-au răstignit, poeții și în scrisuri,
Ca noi să le pătrundem, și lumea lor, de visuri.
Am inima în mine, ca un condei ce-și scrie,
La loteria vieții, norocul pe hârtie.
Și-n vremuri ca acestea, ne iartă ironia,
Stăpâne… și sărută, pe frunte România!
Viorel Balcan Valentin