Floarea

A fost odată o floare,
Nu avea pic de splendoare,
Era mică și pricăjită,
Călcată-n picioare și ofilită.

Vântul când des bătea,
Floarea din rădăcini o scutura.
De multe ori se temea,
Groaza întunericului o cuprindea.

Dar într-o zi cu soare,
În fața ei un Om apare,
O privește cu milă și îndurare,
Vrea s-o ia în mână să-i dea vindecare.

S-a aplecat spre zdrobita floare,
A atins-o cu mâna Lui iubitoare,
Dar floarea la început s-a speriat,
Și pe Grădinarul ceresc l-a-nțepat.

Dar El nu a renunțat,
Din nou spre floare s-a aplecat,
A ridicat-o și a îngrijit-o,
Până la capăt El a iubit-o.

Din mâna Lui curgea vindecare,
Pe zi ce trece avea tot mai mult culoare,
Floarea din nou a-nflorit,
O mireasmă nouă și viață a primit.

A fost odată o floare,
Nu avea pic de splendoare…
Acea floare am fost tu și eu,
Iar Grădinarul ceresc e Isus – Dumnezeu.

Militaru Bogdan 

Spontaneitatea dragostei

Dumnezeu e în control

„Dragostea este îndelung răbdătoare, plină de bunătate…”

1 Corinteni 13:4-8

Dragostea nu este premeditată, ea este spontană, apare în moduri extraordinare. Nu există nici un fel de siguranţă matematică în concepţia lui Pavel despre dragoste. Noi nu putem spune: „Nu mă voi gândi la nimic rău; voi crede toate lucrurile”. Caracteristica dragostei este spontaneitatea. Nu aşezăm spusele Lui Isus ca pe un standard în faţa noastră: dar când Duhul Lui are cale liberă în noi, trăim potrivit standardului Lui fără să ne dăm măcar seama de aceasta, iar când privim înapoi suntem uimiţi de absenţa vreunui interes personal în manifestarea unui anume sentiment, ceea ce dovedeşte prezenţa spontaneităţii dragostei adevărate.

Vezi articolul original 138 de cuvinte mai mult