Cât aleargă…

Cât aleargă omu-n lume, de când vine pe  pământ,
Multe nopți el stă, de veghe și nu zice un cuvânt
El trudește fară-astâmpăr,
cu sudori ce vin șuvoi
Prețuiește lucrurile, care – s numai un gunoi…

Strânge paie și zidește, pe pământ alunecos
I se pare totul negru, apăsat de fumul gros
Si nimic nu-l mulțumește, ceartă caută mereu,
Și se-afundă în păcate, în minciună, tot mai greu… .

Duce la poveri în viață, cară lucruri de nimic
La viață  în etern, nu gândește, nici un pic
Vrea sa strângă împlinire și plăceri și frumuseți
Pe planeta de țărână unde putrezesc și trec… .

Spaimă și nemulțumire, el adună zi de zi,
Se stresează și se zbate, parcă i s-ar cuveni
In necaz, n-are speranță, se pripește în nevoi,
Dar, noi alergăm la Domnul, ce e veșnic între noi…

Cară omul tulburare  și mânie, ciudă multă
Strânge viclenie, ură, de bolnavi el nu se-ndură
Are ochi, dar el nu vede și urechea lui nu prinde
Unda Sfântă ce – i trimisă și o mână ce se-ntinde. .

Este mâna din Golgota, ce-a hrănit cu ea mulțimi
Azi mai poate da viată și iertare și cununi
Până nu se închide ușa,   harului cel sfânt prezis
Vino omule la Domnul, vino la Cuvântul scris

Azi, speranța nu – i pierdută pân’ suflarea nu s-a dus
Glasul Lui, încă s-aude, ce pe cruce El s-a pus
Pân’ mai poți sa strigi spre Domnul, îndurare ca să-I ceri
Să te scape de păcate, in țărână să nu pieri

Azi, trezește- te la viață și deschide ușa larg
Să primesti Cuvântul vieții, ce te cheamă azi cu drag
Dezlegat sa fii de rele și iertat de vina ta
Hai intoarce-te la Domnul ce-a murit în Golgota.

Floarea Ferghete