„Corul lui Dumnezeu”

Cântă corul, cântă corul,
Citind notele deştept…
Cântă corul. Dirijorul
Le arată cum e drept.

Dacă unuia iubirea-i
Face glasul mai sonor
Dirijorul rătăcirea
O alungă iar în cor.

Altuia în glas protestul
Îi sună mai răspicat
Dirijorul cheamă restul
Să-l astupe pe-nfocat.

Nici la stânga, nici la dreapta;
Nu vor face ei ce vor!
Doar cântare înţeleaptă
Condusă de dirijor.

Cântă toţi la semnul mâinii,
Dar nicicând din piept cu dor,
Notele din urmă-i mână
Şi băţul din ochii lor.

Toţi coriştii sunt în frică
Nu cumva de a greşi:
Coru-i cor, şi nu se strică
Notele când s-or citi.

Fiecare-i partea gloatei:
Toţi un glas şi toţi un gând,
Nici o personalitate
N-a cânta aici nicicând.

Note-ncep, termină-n note,
În cor eşti doară vecin,
Simţămintele bigote-i
Nivelează pe deplin.

Dirijorul ştie carte,
Dirijorul ştie cât…
Orice cântăreţ e-o parte,
Doar o parte şi atât.

Cineva de-ar vrea să plângă:
(Vre-o durere-n dânsu-a tras)
Inima-i dator să frângă –
El aici nu-i om, ci-i glas.

Toţi un glas şi o suflare,
Toţi un bun şi toţi un rău,
Spionează fiecare
Pe apropiatul său.

Toţi sunt una împreună
Şi-nţeleptul şi cel bleg,
Până când cântatul sună
Şi aplauze culeg…

După forfota de sală,
După masca de artist,
Noaptea-l prinde ca o boală
Şi-l înghite pe corist.

El e singur. Nu-i în gloată
Unde faţa nu-i a ta,
Iar zâmbirea idioată
Poate-acum a scutura.

Poate iar să se gândească
La ce-i bun şi la ce-i rău,
Netemându-se c-o mască
L-ar pârî, râzând, „lingău”.

Deschizând uşa acasă
Nici grăbit, nici cătinel,
În tăcerea fioroasă
A-nţeles că-i singurel.

La şi pălmuit dispreţul,
Că-i atâta de artist:
Plânge sincer cântăreţul
Fără cor şi foarte trist…

Dirijorul ia onorul,
El surâde ca o stea:
Bineînţeles căci corul,
Fără el n-ar exista.

Dânsu-i numai o zâmbire
Poclonindu-se umil
Pentru grava mulţumire
Cuvântată de edil.

Parcă, parcă mai în glumă,
Parcă hâtru de smerit,
Parcă mestecând o gumă,
Lămureşte linguşit:

„Ne-ar mai trebui parale
Un palat să înălţăm
Şi de-a fi voia matale,
Slave-acolo să cântăm.”

Iar edilul cu un rânget
Şuguieşte împărat:
„Azi pe scenă-un cor de îngeri
Pentru Domnul a cântat.”

Victor Bragagiu 

Reclame

Preţul slujirii

Dacă vă iubesc mai mult, sunt iubit cu atât mai puţin?

2 Corinteni 12:15

Dragostea naturală aşteaptă să fie răsplătită, dar Pavel spune: „Nu-mi pasă dacă mă iubiţi sau nu; eu sunt gata să mă dăruiesc cu totul, nu doar pentru voi înşivă, ci pentru a vă aduce la Dumnezeu”. „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Cristos; El măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi.” Imaginea pe care o are Pavel în privinţa slujirii se conformează acestui model – „Nu-mi pasă cu câtă risipă mă voi dărui pe mine însumi, voi face asta cu bucurie”.

Pentru Pavel aceasta era o bucurie.Ideea bisericii instituţionale despre cum trebuie să fie un slujitor al lui Dumnezeu nu este identică cu cea a lui Isus Cristos. Ideea Lui este să-L slujim pe El slujindu-i pe ceilalţi. Isus Cristos i-a întrecut pe socialişti. El a spus că, în împărăţia Lui, cel care este mai mare va fi slujitorul tuturor. Testul adevărat al unui sfânt nu este vestirea Evangheliei, ci spălarea picioarelor ucenicilor, adică a face lucruri care n-au valoare în ochii oamenilor, dar care au foarte mare valoare în ochii lui Dumnezeu.

Pavel şi-a găsit plăcerea în a se dărui pe sine pentru interesul lui Dumnezeu faţă de alţi oameni şi nu i-a păsat cât îl costa acest lucru. Noi ne gândim la problemele noastre personale şi Financiare: „Să presupunem că Dumnezeu vrea să merg acolo. Ce salariu voi avea? Cum este clima? Cine va avea grijă de mine? Omul trebuie să se gândească la aceste lucruri”. Toate acestea sunt o dovadă că-L slujim pe Dumnezeu cu rezerve. Apostolul Pavel n-a avut nici o rezervă. El şi-a călăuzit viaţa după gândul lui Isus Cristos despre ce înseamnă un sfânt nou-testamental, adică nu cineva care doar predică Evanghelia, ci un om care devine, în mâinile lui Isus Cristos, pâine frântă şi vin turnat spre folosul altor vieţi.

Oswald CHAMBERS