V O R B E

Ciprian Barsan

Acum câteva zile cineva propunea: „De Halloween costumați-vă în cărți. Cultura este ceva ce îi îngrozește pe mulți”. Mă gândeam, cum ar fi să ne „costumăm” în Sfânta Scriptură? Biblia, de asemenea, îi îngrozește pe mulți…

Să aveți o săptămână binecuvântată și „să vă îmbrăcați cu omul cel nou, care este creat după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea și sfințenia care vin din adevăr.” (Efeseni‬ ‭4:24‬)

Samy Țuțac

Vezi articolul original

Reclame

Umbre pe pamant

La ce cugetă omul atunci când stă să moară?
Mai speră la viaţă, crezând că va trăi
Sau poate că doar speră la o moarte uşoară,
Şi-aşteaptă calm şi rece să vadă ce va fi.

Cu parul alb şi veştejit,
Palid ca o stafie
Asteaptă moartea liniştit
Şi somnul de vecie…

„Iată-mă ajuns la sfarşit
Sunt trist si amărât
Căci am rămas singur si părăsit
Şi de toţi sunt urât.

Poate că este vina mea
Că trec astfel in nefiinţa
Poate într-adevăr trebuia
Să trăiesc prin credinţa.

Toată viaţa am fost ateu
Dar acum nu mai ştiu
Dacă să cred în Dumnezeu
Oricum, e prea târziu.

Aştept singur trista mea soartă
Şi mă intreb viaţa mea ce-a fost
Căci pentru mine lumea este moartă
Şi totu-mi pare rece, fără rost.

O viaţă întreagă am muncit pe brânci
Şi-am strâns, şi-am adunat averi peste averi,
Însă în suflet mi-am lăsat goluri adânci,
Din tot ce-am strâns m-am ales doar cu dureri.

La ce folos atâta zbatere pentru nimic?
La ce folos nebună goană după vânt?
În faţa morţii, omul este slab si mic,
Şi se întoarce la sfârşit tot în pământ.

Dar totuşi ce am fost? mă-ntreb acum,
Căci viaţa mi-a trecut ca o părere
Precum un vis amar ce piere în fum
Mă sting uşor, în suflet cu durere.

Mă văd parcă deja la-nmormântare
Şi lume multă va jeli pe răposat
Dar multă vreme mă vor plânge oare?
Sau ca o vorbă-n vânt voi fi uitat?

S-or apuca cu toţii, mimând nenorocirea
Cuvinte de tristeţe şi jale să îngâne
Vor încerca cu mine să-ngroape amintirea
Şi vorbele-mi uitate, ce-n noapte vor apune

Văzandu-ma domnind în tronul meu regesc
Vor genunchea alături, cu chip să se supună
Nu mie dar, ci morţii al cărei chip primesc
Şi din durere oarbă s-or apuca să spună:

„Iată-l cum zace, cum doarme în mormânt
Acum e-o amintire
A fost un om în viaţă, a fost o frunză-n vânt
Purtată în neştire.”

Mai spune-vor ei multe despre viaţa mea
Dar fără importanţă, căci eu plecat voi fi
Şi-mi pare că-ntunericul începe acum abia
Să ţeasa lunga noapte în care voi dormi

Dar ce înseamnă aceste întunecate şoapte
Ce-ntr-una mă acuză şi îmi dau fiori
Mă imping incet spre a existenţei noapte
Să îmbraţişez pe veci ai morţii zori

Ce este negura aceasta care m-a înghiţit?
Un fior rece în inima mă împunge
Mă-ntreb cu teama-n gând: oare-am murit?
Şi dacă da, eu unde voi ajunge?

Vai, ce frumos: o pajişte de flori
Cu râuri şi paşuni inmiresmate
Un cer senin, albastru, fără nori;
Copaci de tei cu florile parfumate…

Imaginea Raiului dulce-acum a dispărut
În locul ei se-ntoarce bezna dinainte
Paşunile-nverzite în cimitire s-au făcut
Şi pajiştea de flori e plină cu morminte

O piatră funerară mi-apare înainte
Murdară, părăsită, de buruieni ascunsă
E piatra mea, e semnul de-aducere aminte
A unei vieţi trecute, de negură pătrunsă

Pământul îşi deschide prăpastii întunecoase
Într-una dintre ele, fără să vreau mă arunc…
Căzând prin negre văi, abisuri secetoase
Cobor în întunericul din cel mai vid adânc.

O, vai, apocaliptică durere!
Ce-mi sfâşii sufletul cu atâta tiranie
Nu îmi mai laşi sufletul nici să spere
Că voi scapa cândva din agonie…

„Iata-l în mormânt cum zace,
Şi-a dat ultimul suspin
S-a absolvit de-al vieţii chin
Odihnească-se în pace!
Amin…

Spre ziua morţii se indreaptă orice gând
Al omului cu sufletul nemuritor
La vremea-n care va veni şi al său rând
Să dea socoteală Acelui Creator.

Andrei Ilie Culda 

Credinţa

„Şi fără credință este cu neputință să-I fim plăcuți Lui Evrei „11:6

Credinţa în conflict cu raţiunea produce fanatism, iar raţiunea in conflict cu credinţa produce raţionalism. Însă viaţa de credinţa le aşează pe amândouă într-o relaţie potrivită. Raţiunea şi credinţa sunt foarte diferite una de alta; relaţia dintre ele este ca și relaţia dintre natural şi spintual, dintre impuls şi inspiraţie. Nimic din ceea ce a spus Isus Cristos nu a pornit din raţiune naturală, ci din revelaţie, ajungând la limitele la care raţiunea nu poate ajunge. Dar credinţa trebuie încercată înainte ca să devină realitate în viaţa ta. „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine. ” şi atunci, orice s-ar întâmpla, alchimia providenţei lui Dumnezeu transformă credinţa ideală în realitate. Credinţa lucrează întotdeauna într-un mod personal, pentru că scopul lui Dumnezeu este de a vedea cum credinţa devine reală in copiii Săi.

Pentru orice detaliu al vieţii raţionale există un adevăr revelat de Dumnezeu prin care putem experimenta în mod practic ceea ce credem că este Dumnezeu. Credinţa este un principiu deosebit de activ, care-L pune întotdeauna pe Isus Cristos pe primul loc: „Doamne. Tu ai spus cutare lucru” (de exemplu. Matei 6:33) pare o nebunie, dar pot merge înainte cu curaj pe baza cuvântului Tău”. Întotdeauna , nu numai câteodată, se cere luptă ca să transformi credinţa mentală într-o proprietate personală. Dumnezeu ne aduce în anumite situaţii ca sa ne educe credinţa, pentru că natura credinţei este să transforme obiectul credinţei noastre în realitate pentru noi. Până când nu-L cunoaştem pe Isus, Dumnezeu este doar o noţiune abstractă şi nu putem crede în El.

Dar imediat ce-L auzim pe Isus spunând: „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl”, avem ceva ce este real: şi credinţa este fără margini. Credinţa înseamnă că omul în întregime este într-o relaţie bună cu Dumnezeu prin puterea Duhului lui Isus Cristos.

Oswald CHAMBERS