Câți dintre voi vă veți trezi?…

La început a fost frumos.
A Harului dulceață
O-mpărtășeau frații-n Hristos
Până la dimineață.
Iar eu eram doar un copil
Care simțea iubire
Și părtășie-n Cel divin
Și sfântă dăruire.
Se adunau sfinții grăbiți
Uitând ce-i foamea, somnul
Și-n rugăciuni lungi și fierbinți
Se bucurau in Domnul.
Veneau când noaptea se lăsa
Cu-atâta bucurie
Și casa parcă devenea
Un colț de veșnicie.
Mai bine-atunci se-adunau
Căci alții-informatorii
Cât era ziuă nu dormeau
Umblau precum cocorii
Să raporteze de-au văzut
Vreo mică adunare
Ce „ilegal” s-ar fi făcut
Din lipsă de-aprobare.
Da, alte vremuri, căci era
Credința interzisă
Și frățietatea se-aduna
Cât bezna era-ntinsă.
Îmi amintesc cum pregăteam
Pentru noaptea de veghe
Cum intre geamuri tot puneam
De  jos până sus perne.
Iar părtășia începea.
Afar era-ntuneric.
În casă-n rugăciuni ardea
În candele Duh veșnic.
Când noaptea stinsă se-ngâna
Afară-n zări cu zorii
Atunci si ruga  se-ncheia
Dar si glasul cântării.
Apoi știu că se așterneau
Și pentru trup bucate
Căci mulți de-acol’ direct plecau
La muncă mai departe.
***
Așa-am crescut, așa-am văzut
Eu dragostea frățească
În vremurile ce-au trecut
În casa părintească.
Iar azi? privesc și sunt mâhnit
Că nu mai văd iubire
Puțină e și s-a răcit
Dospit-a omu-n fire.
E libertate dar în duh
Sunt mulți strânși ca-ntr-o gheară
Și nu prea urcă în văzduh
Spre Domnul ruga iară…
Puțini mai sunt acuma sfinți
Puține nopți de veghe
Puține rugăciuni fierbinți
Puțin popor mai crede
Cu-adevărat în Dumnezeu
Urmând cu drag credința
Căci și-au clădit cu spor alt zeu
I-au și-nchinat ființa.
Da, nopți de veghe nu mai sunt
Așa, ca altădată
Sunt mai puține, nu e când
Că lumea-i ocupată.
Ziua se merge la servici
Din zori si până-n seară
Că doar, cum poți să te ridici?
Doar nu din trândăveală!
În contracronometru par
Frații să tot adune
Să vadă toți cât sunt de mari!
Ce post și rugăciune??
Trecând prin lume-am întâlnit
Tot felul de situații
Și-am înțeles și mai mâhnit
Cui se închină frații:
Zeului Ban! celui ce-a pus
Pe-atâția stăpânire
Nu mai au timp pentru Isus,
Nici drag, nici dăruire.
Auzi puțin la părtășii:
-Ohh, îl aștept pe Domnul!
Sufletu-i gol de bucurii
Că-n vise i-a prins somnul!
Și roada-n Duhul s-a rărit
Și-i plin de roada firii
Ce-n vise le-a ințelenit
Aripile răpirii.
Tot mai mâhnit sunt când le scriu
Deci nu merg mai departe
Mă doare pentru mulți să știu
Că merg jos,înspre moarte.
Ca un străjer ce stă pe zid
Am să tot strig în noapte
Chiar dacă-mi pare ca-ntr-un vid:
-Isus Hristos e-aproape!
E-aproape clipa când pe nori
El va deschide zarea
Și poarta veșnicei splendori
Să-nceapă sărbătoarea!
Câți dintre voi vă veți trezi
Cât încă focu-n sfeșnic
Revarsă in candele mii
Duhul cel Sfânt și veșnic?

Emanuel Hasan 

Pe culmi spirituale

“l-a dus singuri de o parte pe un munte înalt.” Marcu 9:2

Cu toţii am avut momente de înălţare pe culmi spirituale, când am văzut lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu şi am vrut să rămânem acolo. Dar Dumnezeu nu ne lasă niciodată să rămânem acolo. Testul vieţii noastre spirituale este să avem puterea de a coborî; dacă avem putere doar să urcăm, ceva nu este în ordine. E înălţător să fii pe munte cu Dumnezeu, dar omul ajunge acolo numai pentru ca, după aceea, să coboare în valea celor stăpâniţi de diavol, pentru a-i ridica. Noi nu suntem făcuţi pentru munţi, pentru răsărituri şi pentru lucrurile care încântă ochiul; aceste lucruri sunt menite a fi momente de inspiraţie, doar atât. Suntem făcuţi pentru vale, pentru lucrurile obişnuite ale vieţii, şi aici trebuie să ne dovedim caracterul. Egoismul spiritual vrea întotdeauna să rămână pe munte. Simţim că am putea să vorbim şi să trăim ca îngerii dacă am putea să rămânem pe munte. Momentele de înălţare sunt excepţionale, ele îşi au semnificaţia lor în viaţa noastră cu Dumnezeu, dar trebuie să fim atenţi ca nu cumva egoismul nostru spiritual să facă din ele singurele momente valoroase.

Noi suntem în stare să credem că tot ce se întâmplă trebuie transformat în învăţături folositoare, dar, de fapt, trebuie transformat în ceva mai bun decât învăţăturile: în caracter Muntele nu este făcut să ne înveţe ceva, ci săfacă ceva din noi. Este o mare cursă să întrebi mereu: “La ce foloseşte această experienţă?”

Nu putem măsura niciodată astfel lucrurile spirituale. Momentele de pe vârful muntelui sunt momente rare şi ele îşi au rostul lor în planul lui Dumnezeu.

Oswald CHAMBERS