LA MULȚI ANI, IOSIF ȚON!

Ciprian I. Bârsan

Născut în 30 septembrie 1934, în satul Gârbovița, jud. Alba, IOSIF ȚON este cea mai importantă figură publică a baptiștilor români și cea mai vocală figură contestatară dintre evanghelicii români la adresa regimului comunist.

Reprezentant de seamă al intelectualității evanghelicilor români, profesorul și pastorul Iosif Țon este considerat cel mai bun scriitor român creștin în viață.

Este iubit și hulit deopotrivă de cei care-l cunosc. Este neînțeles deseori chiar de cei care i-au fost aproape. Sunt mulți care îi aduc fel de fel de acuzații, care i-au criticat și încă îi mai critică lucrarea, dar Iosif Țon continuă, în ciuda opozițiilor, să-L servească pe Dumnezeu.

Îi urez multă sănătate și multă putere de muncă! Cred că mai are foarte multe de oferit celor peste care Dumnezeu l-a așezat ca păstor și învățător!

La mulți ani binecuvântați, cu credință, nădejde și dragoste!

Cu deosebită considerație,

prof. Marius Cimpoae si pastorul Daniel-Cristian…

Vezi articolul original 1 cuvânt mai mult

Precum cuiul lui Pepelea

—Oare cine bate-n poartă
Chiar acum, la ora asta?
Îl priveste lung nevasta:
—E Pepelea, negreșit;
Poate are chef de ceartă
Fiindcă ieri nu l-am primit.

L-am văzut pe la amiază
Și-am pus ivărul pe ușă
Avea-n mân-o nuielușă
Și-ncerca zăvorul printre
Gard, că tot nu mai contează
Dacă-l lași sau nu să intre.

Uite-așa ne-a dus cu preșul
Să-l lăsăm să bat-un cui
În perete. Și-acum nu-i
Zi să nu ne viziteze.
Ăsta ne-a fost nouă greșul:
Nu ne-au fost mințile treze.

—Da, femeie, cum să-ți spun
N-am avut vreo bănuială
Mă gândeam că-i ca o boală,
Cum l-apucă-aşa îl lasă.
Și c-un preț atât de bun
Cum să nu-ți dorești o casă?

Dac-așa ne-am înțeles,
Chiar de nu-i decât un cui,
N-ai ce-i face-i lucrul lui.
M-am gândit la o chichiță:
Ca să mai scăpăm de stres,
Batem cuiul în portiță.

—Și chiar crezi c-ai reuși
Ca să-l faci să se-nvoiască?
Și-atunci cum să se mândrească
La toți oamenii din sat
Că el poate păcăli
Cel mai tare avocat?

Ai văzut la el tupeu,
Să ne pună în odaie
Pelerina cea de ploaie
Și-un cojoc tot plin de lațe?
Oare nu îi vine greu
Tot aici să și-le-agațe?

Am semnat și nu se lasă!
Printre rude a vorbit
Că, de-o fi prea oboist,
O să trag-un pui de somn
Lângă cui. Iată că-n casă
Ne va fi Pepelea domn.

Și-asta în curând, bărbate…
Dar ce văd eu, tu zâmbești?!
—Deh, nevastă, ți-amintești
Cum stăteam în casa noastră
Cu doi pruni și-un măr în spate
Și mușcate la fereastră?

Dar, dacă l-același preț
Am găsit o casă mare,
Am vândut-o și se pare
Că a fost mare greșeala:
Ne-am vrut traiul mai măreț
Dar stricarăm socoteala.

Că de când cu-această casă,
Nu ne-am mulțumit așa:
Tu ai vrut mereu ceva,
Ai vrut haine și broboade,
Ca să fii cea mai frumoasă;
Eu am spus că nu se cade.

—Da, bărbate, nu spun „Nu”,
Dar de la o vreme-ncoace
Chiar nimica nu îți place,
De ce strângi, tot strângi mereu.
Ne-am schimbat și eu, și tu
Și-am uitat de Dumnezeu.

Nu am cercetat săracul,
Pe bolnavi n-am mângăiat,
Cu ceilalți nu ne-am rugat,
Am greșit, așa cum spui,
Și Pepelea-a pus capacul
Când și-a amintit de cui.

—Nu, nevastă, asta-i clar,
Nu-i Pepelea vinovat
Pentru-al meu și-al tău păcat.
Am crezut c-un păcățel
E micuț și trece, dar
Vine altul lângă el.

Și acuma – să dormim
După ce ne vom ruga,
Fiindcă mâine-i ziua grea:
Să ne-ajute Dumnezeu
Împreună să pornim –
Carul, calul, tu și eu.

Bine că am înțeles
Ce ușor se-nșeală omul;
N-avem rădăcini, ca pomul,
Să stăm țepeni. Cu credință,
O să mergem iar spre șes
Să-ntocmim o locuință.

Nu dăm nimănui de veste,
Nu ne mai uităm ‘napoi,
Ci ne-ntoarcem amândoi
Spre meleagurile-acelea,
Căci această casă este
Ca și cuiul lui Pepelea.

Viorica Mariniuc 

Mandatul chemării

„Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi şi, în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor Lui Cristos pentru trupul Lui, care este Biserica.” Coloseni 1:24

Noi transformăm consacrarea noastră spirituală în chemare, dar, atunci când suntem într-o relaţie bună cu Dumnezeu, Ei mătură din cale toate aceste lucruri şi ne ţintuieşte, cu o lovitură dureroasă, de ceva la care n-am visat niciodată; atunci, într-o străfulgerare, vedem care este voia Lui şi spunem: “Iată-mă, trimete-mă”.

Această chemare n-are nimic de-a face cu sfinţirea personală, ci cu faptul de a fi făcuţi “pâine frântă” şi “vin vărsat”. Insa Dumnezeu nu ne poate face niciodată “vin” dacă obiectăm în privinţa mâinii alese de El să ne zdrobească. “O, dacă Dumnezeu ar folosi numai mâna Sa şi m-ar face, într-un mod aparte, pâine frântă şi vin turnat!” Dar când El foloseşte, pentru zdrobirea noastră, pe cineva de care nu ne place sau unele situaţii despre care am spus că nu le vom accepta niciodată, protestăm. Nu trebuie să alegem niciodată scena martirajului nostru. Ca să fim făcuţi “vin”, trebuie să fim zdrobiţi; nu poţi bea struguri. Strugurii se transformă în vin numai după ce sunt storşi.

Mă întreb ce fel de mână a folosit Dumnezeu ca să te stoarcă, iar tu ai fost tare ca piatra şi ai scăpat? Încă nu eşti copt şi, dacă Dumnezeu te-ar fi zdrobit, vinul ar fi fost foarte amar. A fi o persoană sfântă înseamnă ca elementele vieţii tale naturale să fie aduse înaintea Lui Dumnezeu ca frânte în slujba Sa. Trebuie să fim modelaţi după gândul lui Dumnezeu înainte de a fi pâine frântă în mâinile Sale. Rămâi într-o relaţie corectă cu Dumnezeu, lasă-L să facă ce vrea cu tine şi vei descoperi că El produce “vinul” şi “pâinea” care vor fi de folos celorlalţi copii ai Săi.

Oswald CHAMBERS