Nu vă necinstiţi trupurile! Viorel Iuga

agnus dei - english + romanian blog

Dumnezeu ne-a făcut parte materială şi parte spirituală. Pentru trăirea în lumea materială, Dumnezeu ne-a dăruit trupuri. Dacă înainte aparţineau diavolului, după ce ne-am împăcat cu Dumnezeu prin Domnul Isus Cristos, ele sunt ale Domnului. Aceasta înseamnă că trebuie să avem grijă de ele şi să le folosim doar spre ce este bine.

Ţinând cont de faptul că Domnul este sfânt, trupurile noastre trebuie implicate doar în lucruri sfinte. Ştim că lumea din jur vrea să ne îndepărteze de Dumnezeu şi să ne pângărească. Să fim atenţi şi să nu ne necinstim trupurile. Să nu le dăm ocazia să păcătuiască. Firea noastră pământească are o atracţie naturală înspre păcat. Să veghem şi să punem toate mădularele noastre în slujba lui Cristos şi a Împărăţiei Lui.

Apoi, să avem grijă să nu facem din trupurile noastre prilejuri de păcătuire. Trebuie să avem grijă atât de trupurile noastre, cât şi de trupurile…

Vezi articolul original 173 de cuvinte mai mult

Întâlnirea cu Domnul

Îmi deschid ochii minţii, scuturând des privirea,
Mă zăresc în trecut, pe tumultoase poteci,
Cum grăbesc să adun tot ce seamănă firea,
Însă toate în jur, sunt murdare şi reci.

Eu mă tot străduiesc, şi mă frânge dorinţa,
Să adun tot mai mult, să nu las, să mai fac,
Parcă ştiu că îndată, îmi soseşte sentinţa,
Deşi vreau, tuturor, nicidecum nu-s pe plac.

Sunt cuprinsă de-o teamă: ce mai am de făcut?
Până vine finalul, cât mai am de-adunat?
Dacă altul, în fapte, mai demult m-a ‘ntrecut,
Dacă nu se socoate, tot traseul umblat ?

O, dar nu, nu mai pot, mă opresc resemnată,
Mă retrag, mă aşez şi-mi şterg fruntea încet,
Însă simt că aşa, din neant, deodată,
Se iveşte-o Lumină, ce inundă suspect.

Îmi ridic capul sus, după ani de robie,
Cum ridici o secure, ce e prinsă-n butuci,
Iar Lumina trasează, orbitoare solie,
Spre o culme, pe-un deal, cu mulţimi şi trei cruci.

Două au rolul lor, osândiţii pe ele atârnă,
Şi-au atras, prin alegeri, trăind, consecinţa,
Dar, mai e încă una, şi ea cere osândă,
Simt fiori, şi mă-nvăluie trist, neputinţa.

Alergarea-i sfârşită, inima începe a plânge,
Crucea grea, parcă aripi spre mine întinde,
Un minut, mai puţin, chiar acum mă ajunge,
Lemnul dur parcă-n mreje mă prinde.

Dar deodată… Lumina, vuiet, voci în mulţime,
Se-mbulzeşte, norodul, nu ştiu unde s-apuce,
Cineva, se opreşte, cu privirea spre mine,
Mă fixează profund, şi se-ndreaptă spre cruce.

După El, tot norodul, cu pietre, cu bice,
Cu batjocuri, jigniri, văd Îl bat, L-au scuipat,
El smerit, îi priveşte, un cuvânt nu le zice,
Chiar cu pace pe chip, este crucificat.

Vreau acolo, la El să ajung, grăbesc pasul,
Mă strecor îngrozită, vreau să ţip, însă…tac,
Văd privirea spre mine, şi-atunci aud glasul:
„Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac !”

„Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac…”
Sună tare: „o, iartă-i”, e real, dar se poate?
Când trupul e sânge, e-o floare de mac,
Tu să ierţi pe aceia ce strigă: la moarte ?

Nu pricep, nu-nţeleg, ce trăiri, ce putere,
Tu să ierţi, ei să-ţi de-a răstignirea?
Dar se-aude un glas, ca o blândă adiere:
E puterea ce-o dă Dumnezeu: e IUBIREA.

Ca un fulger, ce văzduhul brăzdează,
Am simţit inima, tresăltând bucuroasă,
M-am umplut de CEVA, care încă vibrează,
Şi-am crezut, că pot fi de acum, valoroasă.

Da, valoarea ce-o dă Dumnezeu celor care,
Au ajuns să refuze a lumii simbrie,
Să primească, la crucea din deal, o iertare,
Şi s-o poarte de-acum, până în veşnicie.

Am uitat tot efortul, în urmă lăsând,
Tot ce-am strâns, pe potecă mereu,
Am luat crucea-n braţe, iertarea în gând,
Iar în inimă am scris: te iubesc Dumnezeu.

Însoţită de El, am plecat pe alt drum,
Chiar de spini, mai înţeapă piciorul, umblarea,
Eu plutesc,  nu-i mai simt, liberă sunt acum,
Căci Isus, cu-al Său Har, luminează cărarea !

Paula Szabo 

Omul spiritual

„Să Îl cunosc pe El.” Filipeni 3:10

Iniţiativa celui sfânt nu este îndreptată spre autoîmplinire, ci spre cunoaşterea lui Isus Cristos. Omul spiritual nu crede niciodată că situaţia în care se află este întâmplătoare, nici nu se gândeşte să-şi împartă viaţa în secular şi sacru; el vede orice situaţie în care este pus drept un mijloc de a-L cunoaşte pe Isus Cristos. Predarea lui este fără rezerve. Duhul Sfânt este hotărât să ne facă să-L arătăm pe Isus Cristos în fiecare domeniu al vieţii noastre şi ne va întoarce mereu şi mereu în acelaşi punct până când vom face acest lucru. Autoîmplinirea duce la întronarea lucrării, pe când cel sfânt Îl întronează pe Isus Cristos prin lucrarea lui. Orice facem, fie că mâncăm sau bem sau spălăm picioarele ucenicilor, trebuie să avem iniţiativa de a-L arăta pe Isus în acel lucru. Fiecare etapă din viaţa noastră prezentă îşi are corespondentul în viaţa lui Isus. Domnul nostru a experimentat relaţia Sa cu Tatăl chiar şi în lucrurile cele mai umile,

“Isus fiindcă ştia… că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce…. a luat un ştergar… şi a început să spele picioarele ucenicilor” (Ioan 13:3-5).

Scopul omului spiritual este: ..Să Îl cunosc pe El”. Îl cunosc pe El aici unde sunt azi? Daca nu, atunci nu Îi sunt credincios Lui. Nu sunt aici ca să mă realizez pe mine însumi, ci să-L cunosc pe Isus. În lucrarea creştină, iniţiativa apare de multe ori din ideea greşită că ceva trebuie făcut şi că eu trebuie să fac lucrul respectiv. Omul spiritual nu gândeşte niciodată in felul acesta; scopul său este de a-L arăta pe Isus Cristos în orice împrejurare s-ar afla.

Oswald CHAMBERS