Cheia Slavei

O, călător pornit spre veci
Ce-alergi prin locuri sumbre,
Prin văi adânci şi pe poteci
Şi-ntunecate umbre,

Ai străbătut atâta drum
Cu dor s-ajungi acasă,
Să scapi de lumea de acum
Şi de tot ce te-apasă.

În calea ta ai întâlnit
Atâtea lucruri rele,
Ce fără veste te-au orbit
S-ajungi în chinuri grele.

Ai mers mereu cu pas grăbit
Prin munți câmpii şi ape,
Dar nici măcar nu te-ai gândit
Că veşnica Cetate

Se-nalță falnică spre ceruri,
Pe-aşa frumoase temelii
Stau neclintite aşa ziduri
Zidite doar din pietre vii.

Iar porțile-i aşa gigante
Sunt încuiate… cum deschizi?
Opreşte-te o clipă frate
Să poți ca să te cercetezi!

Opreşte-te, căci vine noaptea,
E-aşa aproape ținta ta.
Şi dacă nu ai luat cheia,
Amarnic tu vei regreta!

Intoarce-te acum din cale,
Mai este timp, nu amâna,
Întoarce-te cât încă-n zare
Se mai aude vocea Sa…!

Şi am văzut cum călătorul
S-a ‘ntors căutând cheia cerească,
Tot alerga frângându-şi dorul
Şi suspina să o găsească.

A alergat cu stăruință
Spre locul cel mai blestemat,
Spre locul fără de credință
Pe unde cheia a uitat.

Din nou străbate el pustia,
Se-ntoarce prin munții de jar…
Aşa de grea este simbria
Când nu veghezi şi cazi din har…

Ajunge la un râu şi intră,
Porneşte pe albie-n sus…
Ce limpede e Apa sfântă,
Cuvântul Domnului Isus!

Ce bine e-n răcoarea Apei,
Ce bine-i prin Ea ca să treci
Când cauți cheia, căci afla-vei
Locurile acelea seci

Unde puteai s-o pierzi adesea,
Unde puteai să uiți deplin
Că tu faci parte din Mireasă
Şi ai pregătit un Cămin!

De-odată călătorul urcă
Pe malul apei şi cu dor
Aleargă prin păduri, de parcă
Ar avea aripi de cocor.

Dar vai, ce grea e acum calea,
Atâtea primejdii apar,
Căci porci sălvatici umple valea
Şi-atâtea mărăcini răsar…

Ce bine e să fii pe cale
Treaz, să veghezi în orice vreme,
Să nu laşi valorile tale
Prin lumea asta a se pierde…!

Ajunge în sfârşit pribeagul
La locul unde-a poposit
Şi caută, răscolind tot praful,
Aşa de trist şi obosit.

De-odată, sub munți de gunoaie
Sclipeşte aurul curat,
Întunecata lui odaie
De raze sfinte-a luminat!

Ce fericire, iată cheia!
Striga plângând de dor mereu,
O, cum m-au înşelat aceia
Să ma depart de Dumnezeu.

Mi-au dat atâtea în favoare
Doar ca să-nşel, să mint, să prad,
Să fac doar rău la semeni care
M-au sprijinit când stam să cad.

Şi-aşa pierdut-am cheia sfântă,
Iubirea, dragostea de sus,
Pe lucruri care nu încântă
Şi nu Îl cinstesc pe Isus.

Şi luă sărmanul cheia-n mână,
O şterge de praf şi noroi;
Şi merge-acum spre o bătrână,
Spre unul ce e în nevoi,

Ajută, face fapte bune,
Nu-l vezi strigând sau tâlhărind,
Căci dragostea e-o nouă lume,
E-un pas spre nou-Aşezământ!

Aceasta este Cheia Slavei,
Iubirea, harul cel măreț!
Cu ea , orice porți deschidea-vei
Ca să ajuți şi să înveți

Pe oameni, care este drumul
Spre locul veşnic, minunat,
Să ştie că eate doar unul:
IUBIREA…! Cel mai important!

Valentin Ilisoi

Nu poţi realiza aceasta prin sforţările proprii

„Adăugaţi la… dragostea frăţească, iubirea.”

2 Petru 1:5,7, Bucureşti 2001

Pentru cei mai mulţi dintre noi dragostea este ceva nedefinit; nu știm ce înseamnă ea. Dragostea înseamnă a prefera o persoană in locul alteia, iar, din punct de vedere spiritual, Isus ne cere să-L preferam pe EI (vezi Luca 14:26). Când dragostea lui Dumnezeu este turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, este uşor ca Isus Cristos să fie pe primul loc, dar apoi trebuie să punem în practică aceste lucruri despre care vorbeşte Petru.Primul lucru pe care-l face Dumnezeu este să arunce afară din viaţa mea falsitatea şi atitudinea pioasă.

Duhul Sfânt îmi arată că Dumnezeu m-a iubit nu pentru că sunt vrednic de iubit, ci deoarece este în natura Lui să facă acest lucru. „.Acum, îmi spune El,arată aceeaşi dragoste altora” – Iubeşte aşa cum te-am iubit Eu”. „Voi aduce in jurul tău oameni pe care nu-i poţi respecta, dar trebuie să le arăţi dragostea Mea, aşa cum ţi-am arătat-o şi Eu ţie”. Nu poţi realiza aceasta prin sforţările proprii. Unii au încercat să facă asta, dar au obosit repede.„Domnul are îndelungă răbdare…” Să privesc înlăuntrul meu ca să văd cum a lucrul El cu mine. Faptul că ştiu că Dumnezeu m-a iubit dincolo de orice limită, în ciuda păcatului, a josniciei, a egoismului şi a răutăţii mele, mă obligă să merg in lume şi să-i iubesc pe alţii in acelaşi fel.

Dragostea lui Dumnezeu faţă de mine este inepuizabilă şi eu trebuie să-i iubesc pe alţii de pe terenul dragostei lui Dumnezeu pentru mine. Creşterea în har se opreşte în momentul când îmi ies din fire. Îmi ies din fire pentru că trebuie să trăiesc alături de o persoană dificilă. Să mă gândesc cât de respingător am fost eu pentru Dumnezeu! Sunt eu gata să mă identific atât de mult cu Domnul Isus, încât viaţa şi bunătatea Lui să se reverse prin mine tot timpul? Nici dragostea naturală şi nici dragostea divină nu rămân dacă nu sunt cultivate. Dragostea este spontană, dar trebuie menţinută prin disciplină.

Oswald Chambers