Aminteşte-i lui Dumnezeu făgăduinţa pe care el a făcut-o

Dumnezeu e în control

“Şi Tu ai zis: “Eu voi îngriji ca să-ţi meargă bine…”” (Geneza 32.12)

Dumnezeul nostru este credincios, şi nu-Şi va retrage făgăduinţa, nici nu-Şi va lăsa neîmplinite cuvintele, dar Lui îi place ca ai Săi să-L roage şi să-I amintească făgăduinţele Lui. Acest fapt este pentru a le reînsufleţi nădejdea şi a le mări credinţa. Cuvântul Sau l-a dat pentru noi şi nu pentru El. Planul Său este hotărât şi nu are nevoie să I se aducă aminte ca să facă bine poporului Său. Făgăduinţa de faţă este pentru a ne îmbărbăta, a ne hotărî, a ne sprijini pe ea şi a-I spune: “Tu ai zis”.

“Desigur că-ţi voi face bine”, este miezul harului Domnului. El ne va face un bine real, trainic, nimic decât bine, şi tot felul de bine, chiar acela de a ne face sfinţi; aşa că ne va trata ca pe nişte sfinţi atâta timp cât…

Vezi articolul original 57 de cuvinte mai mult

Ca Iosif

Ca Iosif să ai calea
Când mergi spre veşnicii,
Când singur străbați valea
Aceasta-a plângerii.

S-asculți de al tău Tată
Când pe nume te cheamă
Să mergi la frați îndată
Ducându-le şi hrană

Şi veşti bune din ceruri
Acolo în pustie
Chiar dacă-n multe feluri
Lovit eşti cu furie.

Chiar planuri de s-ar face
Spre nimicirea ta
Tu du-te şi în pace
Vesteşte slava Sa!

Tu du-te, chiar cu prețul
De-a fi vândut de frați,
Îndură şi disprețul
De la înalți prelați,

De la acei ce poartă
Un nume de credință,
Dar inima-i de piatră
Şi fără conştiință!

Mai caută-i prin locuri
Pustii şi-ntunecate
Când stau sleiți la focuri
De jertfe vinovate.

Chiar haina cea pestriță
Cu ură de ți-ar cere
Tu fii o luminiță
În noaptea cu mistere.

În locuri fără apă
Chiar de eşti aruncat
Şi nimeni nu te scapă
Căci toți te-au lepădat,

Să nu răspunzi cu ură,
Să nu te-mpotriveşti,
Încă puțin îndură
Şi ai să biruieşti!

Rob dacă vei ajunge,
Să fii supus mereu
Şi inima-ți vei frânge
Căci te apasă greu

Ocara şi ruşinea,
Batjocuri, prigoniri,
Ridică-ți atunci fruntea
Spre Cel ce din măriri

Îți poate-alina dorul,
Te poate mângâia
Şi îți va da Fiorul
Să simți iubirea Sa!

Ispite fără număr
În cale de-or veni
El te va lua pe umăr
Şi-atunci vei birui!

Să strige azi cu toții
Că tu eşti vinovat,
Să fii dat pradă morții
În temniță legat,

Cu lanțuri şi zăvoare,
De lume separat…
Tu luptă-te, fii tare!
Căci Marele ‘Mparat

Îți este-atunci aproape
El nu te părăseşte,
Venit-a să te scape
Să vezi că El trăieşte!

Căci orişicât te-ar frânge
Obezile prea grele
La pieptul Său te strânge
Să uiți orice durere!

Învinuit de lume,
De frații tăi trădat,
Tu fugi de stricăciune,
De patimi, de păcat!

Lasă- ți în urmă haina
Când prins eşti de păcat
Şi-ai să înțelegi taina
Cum poți fi ne-ntinat.

Chiar toți dacă-ți vor spune
Că-i rea credința ta,
Tu eşti ales din lume
Ca să trăieşti aşa!

Arată-le că-n lume
Tu ai un Dumnezeu
Şi porți cu drag un nume
De sfant copil al Sau!

Ştiind că suferința
Curând se va sfârşi,
Tu fă ca pocăința
Mereu a se-mpânzi

În temniță, în locul
Unde stai azi stingher
Fă să se-aprindă focul
Duhului Sfânt din cer!

Vorbeşte cu-ndrăzneală
De Cel ce-i Suveran
Sa nu cazi de-oboseală
‘Naintea lui satan.

Şi nu privi în urmă
Să vezi ce ai pierdut,
Tu ține-te de turmă,
Căci Cel făr’ de-nceput

Priveşte, e ‘nainte
E-aşa de bun Păstor,
Te duce la păşune
Şi ape de izvor!

Deci, fugi de stricăciune
Orice să pierzi, oricât
Căci totul ce e-n lume
E abur, praf şi vânt!

Să fii lovit de oameni,
Să fii sărac, lipsit,
Să n-ai aici pe nimeni…
Rămâi dar neclintin!

Chiar dacă greu trec anii
De grea singurătate
Când auzi cum duşmanii
Te dau mereu la moarte,

Curând veni-va ceasul
Eliberării tale
Şi ai să uiți necazul
Şi zilele de jale!

Te vor ‘nălța în fața
Întregului popor
Acei ce-ți pândeau viața
Să cazi în cursa lor.

Atuncea te vor scoate
Din locul umilit
Să poți vedea că-n toate
Cu Domnu-ai biruit!

Îşi vor aduce-aminte
Acei ce altă dat’
Le-ai fost ca un părinte
Dar iute te-au uitat…

Se vor întoarce frații
Căutându-te cu dor
Prin valea umbrei morții
Und’ te-au lăsat să mori,

Se vor pleca spre tine,
Plângând te-or săruta,
Dar tu să le dai pâine,
Să-i pui la masa ta!

Să nu le-ntorci cu ură
Tot răul ce-au făcut,
Ci mai degrab’ te-ndură
Si iart-al lor trecut

Să nu le ții în seamă
C-au vrut să-ți facă rău,
C-aşa ți-a fost prin viață
Să treci ades prin greu.

Tu cheamă-i cu grăbire
Şi plângi pe-al lor grumaz
Să-ți simt-a ta iubire,
Când ştergi al lor obraz.

Acum, dar, fii statornic,
Ca Iosif  de-altă dat’
Şi-aşteaptă ziua dornic
Când vei fi ridicat,

Aşteaptă cu credință,
Căci tot ce-ai semănat
Cu lacrimi, suferință
Mereu nemângâiat,

Vei secera cu slavă,
Cu vesele cântări
Țâşnind precum o lavă
Din vulcani către zări!

Vei tresălta atuncea
De bucurie plin
Căci Cel ce-a purtat crucea
În noul Său Cămin,

În Paradisul veşnic
Un loc ți-a pregătit
C-ai fost în lume sfeşnic
Şi nu ai obosit,

C-ai fost o stea în noapte
Un far în bezna grea,
Cânt toți mergeau spre moarte
Candela ta ardea!

Ce veşnicii te-aşteaptă!
Ce falnice splendori!
Deci mergi pe Calea dreaptă
Căci El vine pe nori!

El vine dar, fii gata,
Ca Iosif să rămâi
Să poți primi răsplata
Celor ce ‘nvie-ntâi!

Răsplata cea măreață,
Viața făr’ apus
În marea Dimineață,
În Țara lui Isus!

 

Spontaneitatea dragostei

„Dragostea este îndelung răbdătoare, plină de bunătate…”

1 Corinteni 13:4-8

Dragostea nu este premeditată, ea este spontană, apare în moduri extraordinare. Nu există nici un fel de siguranţă matematică în concepţia lui Pavel despre dragoste. Noi nu putem spune: „Nu mă voi gândi la nimic rău; voi crede toate lucrurile”. Caracteristica dragostei este spontaneitatea. Nu aşezăm spusele Lui Isus ca pe un standard în faţa noastră: dar când Duhul Lui are cale liberă în noi, trăim potrivit standardului Lui fără să ne dăm măcar seama de aceasta, iar când privim înapoi suntem uimiţi de absenţa vreunui interes personal în manifestarea unui anume sentiment, ceea ce dovedeşte prezenţa spontaneităţii dragostei adevărate.

Natura oricărui lucru legat de viaţa Lui Dumnezeu în noi poate fi remarcată numai după ce lucrul respectiv a trecut. Izvoarele dragostei sunt în Dumnezeu, nu în noi. Este absurd să credem că dragostea Lui Dumnezeu se află în mod natural în inima noastră; ea este acolo numai după ce „a fost turnată în inimile noastre de către Duhul Sfânt”.

Dacă încercăm să-I demonstrăm Lui Dumnezeu cât de mult Îl iubim, acesta este un semn sigur că nu Îl iubim. Dovada dragostei noastre faţă de El este spontaneitatea ei absolută; ea vine în mod natural. Când privim înapoi, nu putem spune de ce am făcut anumite lucruri; le-am făcut în conformitate cu natura spontană a dragostei Lui din noi. Viaţa Lui Dumnezeu se manifestă în acest fel spontan, deoarece izvoarele dragostei se afla in Duhul Sfant.

Oswald Chambers