Omule, incotro?

Dintre toate creaturile, Tu Doamne
Ai ales omul să-Ţi poarte veşnic chipul,
Dar tocmai el cândva avea să te condamne
Fără nici-o ezitare, şi răstignindu-ţi Fiul
Ce tot din veşnicie îl vedeai pe cruce,
Pironit şi fără vină, singurul fără păcat,
Totuşi, n-ai lasat omul, venind să-l vindece
Ca un Dumnezeu, de moarte şi de oftat.

Şi ai crezut şi crezi în el dumnezeieşte
Deşi, naiv, aţăţător, el mereu Te sfidează,
Dar numai Tu îi ştii adâncul ce şopteşte
Şi-şi cheamă cu dor rostul ce dormitează
De la cădere, căci păcatul vălul şi-l aşterne
Peste icoana chipului Tău, nemailăsând
LuminaTa să treacă prin zidul de carne
Împătimită; dar Tu mereu crezi în el, iertând.

Cine ar cunoaşte cel mai bine ceasul
Decât ceasornicarul, cel care l-a făcut?
Cine cunoaşte mai bine omul, toate, totul
Decât Tu Doamne, căci le-ai creat neştiut.
De aceea, nimeni să nu judece nimic
Cum e aceea că  nu  numai omul crede,
Dar şi Creatorul, deşi fiind Atotputernic,
El Om se face, iubirea făcându-ne rude!

Iar rudele şi toate cele unite prin iubire
Sunt şi neclintite şi se-ncred unii într-alţii,
Până la a-şi da viaţa, aceasta-i marea simţire
Şi adevărata prietenie, care au avut-o sfinţii.
Dar fiecare avem un drum unic şi măreţ,
Cum fiecare om e unic şi este o persoană,
Aflându-şi sensul iubind pe alta fără dispreţ
Şi fără vreo plată, iubirea fiindu-ne haină.

Cu această haină a iubirii şi-a umilinţei
S-a îmbrăcat Atotcreatorul, şi coborând
În cele mai de jos, în lumea necredinţei,
Dumnezeu s-a făcut om – zicea un sfânt,
Ca pe om să-l îndumnezeiască, să-l facă
Un dumnezeu mic, iar în Fiul Omului ce stă
La dreapta Tatălui, avem frate ce-mbracă
O inimă de om din carne şi Lumina celestă.

Iată, atât de mult Dumnezeu a iubit lumea,
Omul, încât pe Fiul Său, Unul-Născut la dat,
Ca oricine crede în El să nu piară şi să stea
De va vrea să-şi ia crucea ca un împărat!…
Cu Împăratul tuturor în Împărăţia Cerurilor,
Unde veşnic va creşte omul în asemănare
Cu Hristosul iubirii şi-al iertării, nu ideilor,
Şi unde nicicând nu va fi suspin sau întristare.

Dar tu omule atât de iubit şi de cinstit,
Ce vei da în schimb pentru atâta dăruire?
Căci, ce ai facut de tine nu din ce e zidit,
Ci din nimic să aduci la viaţă spre nemurire?
Răspunsul sincer  ni-l putem da singuri,
Şi este că nu avem nimic, doar poate a voi,
Dar nici măcar a voi se vede din năravuri
Că nu mai voim binele, ci doar a păcătui.

Deci, nimic n-avem dar ni s-a dat totul,
Păcatul şi plăcerea ne sunt frate şi soră,
Fericirea o vrem pe tavă fără a plăti preţul,
Unii se întreabă, deşi au Scriptura şi-o ignoră,
Dacă mai este ceva după moarte, sau de ce
Nu li s-a cerut voie când s-au adus la viaţă?…
Vai, de viaţa noastră atunci aşa de vom zice,
Nevăzând frumuseţea lumii şi a veşniciei faţă.

Oamenilor, bărbaţi şi femei, fraţii mei,
Să ne trezim cât mai suntem în acest trup,
Căci nu ştim ce ne aduce clipa indiferenţei,
Iar dacă ne aduce moartea, când toate se rup,
Când sufletul se desparte de trup nemaiputând
Să lucreze binele, ca să-şi zidească sufletul
Prin iubirea fraţilor şi prin cele lumeşti urcând,
Ce vei face atunci omule, încotro îţi va fi locul?…

Omule, bărbat şi femeie, cum ai fost creat,
Adânc neştiut şi taină mare a iubirii şi unirii,
Tu crezi că adevărul e ştiinţă, poate fi posedat
Sau putea-va creatura să-l supună înţelegerii?…
Dacă ar fi aşa, înseamnă ca şi creatul ar fi una
Cu Creatorul, şi în loc de un singur Dumnezeu
Ar fi mulţi, ceea ce ar friza absurdul şi bezna,
Iar tu omule, încotro ar fi fost drumul tau?…

O, omule, numit şi cea mai mare minune,
Icoană vie creată după chipul Sfânt al Treimii,
Unde mintea asemuie pe Tatăl ce presupune
Că şi Fiul – Cuvântul, închipuie gândul inimii,
Adică cuvântul ce-l vorbim venit prin minte,
Iar sufletul ce le uneşte pe-amândouă închipuie
Pe Duhul Sfânt ce are unite în El, nedespărţite,
Pe Tatăl cu Fiul, deci omule, încotro ai obârșie?…

De ce laşi grijile şi patimile să te înrobească,
Chiar nu vezi putreda materie că nu-i săţioasă?
Nu simţi dorul fericirii ce veşnic va să trăiască,
Nu o clipă sau două, ci la a Tatălui casă şi masă?
Te-ai luat dupa ştiinţa ce-a ajuns în fundatură,
Tehnica îţi dă timp mai mult dar tot nu ai respiro,
Căci credinţa scade, e doar vis, nimic nu ne satură,
Deci, vai şi-amar de viaţa noastră, omule, încotro?…

pictor, teolog, VASILE NEGUŞ

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s