A fost odată, ca niciodată,
Pe-un drum de țară, lâng-un copac
Și o fântână abandonată,
A fost odată un om sărac.
Avea o casă ca vai de lume,
O barbă rară și-un trup firav;
Când avea sare, n-avea legume,
Când avea pâine, zăcea bolnav.
Trecură anii și omul nostru,
Văzând că n-are nici un noroc,
Voind pesemne să-și schimbe rostul,
C-un sac în spate, o luă din loc.
-Ce faci, vecine, întreabă unul,
Luna trecută credeam că mori…
-Eu? Plec în lume să-mi port suspinul
Și nu vreau aur, nu vreau comori;
Dar uite-ntr-una un dor m-apasă,
Îmi umple pieptul și nu-nțeleg:
Intru pe ușă și-mi caut casă,
Mă uit la mine și nu-s întreg…
-Și eu, vecine, pățesc ca tine-
Ades mă tulbur și mă gândesc,
O deznădejde intră în mine,
Respir și umblu, dar nu trăiesc.
Mă prinde-adesea fiorul rece,
O fi o boală, ce pot eu ști?
Mai iau o țuică, da’ tot nu-mi trece-
Însă matale, dacă mai vii,
Poate ai leacul și-mi spui și mie,
Poate-i vreo plantă, să-mi fac un ceai,
Poate-o pastilă, vreo alifie-
Ești om de treabă, știu c-ai să-mi dai.
…Porni săracul, vuiau copacii,
Țipau prin codri păsări de pradă,
În bălți mâloase săreau brotacii,
În noapte, hiene veneau să-l vadă.
-Ce faci, om singur, părea că-ntreabă
Flegmatic, vântul ce-l însoțea;
La vârsta asta n-ai altă treabă?
Te-ntoarce-acasă că-i lumea rea.
-Îți zic de bine, șoptea și ploaia,
Ești ud iar mâine e și mai grav-
Te lasă vântul, te ia văpaia,
Arșița-i mare, tu ești bolnav.
II
…Mergea săracul și lacrimi grele
Brăzdau obrajii de pergament-
Ziua sub soare, noaptea sub stele…
Dar într-o noapte se-opri atent:
-Ce cântec straniu străbate zarea
Și-a lui chemare cum m-a străpuns!
Parcă deodată la întrebarea
Încă nepusă, el mi-a răspuns.
De parcă-n beznă simți o lumină
Ce-ți vine-n minte și-ți bate-n piept;
Iar mintea-ți cântă, inima-i plină
De ceva dulce, și blând, și drept.
Poate mă știe cel care cântă,
Că eu pe dânsul nu cred că-l știu-
Dar viața-ntreagă el mi-o cuvântă,
Ce sunt acuma, ce pot să fiu.
Să merg acolo, uite-o lumină,
Cred că-i o casă, n-o fi om rău!
Da, se zărește sus, pe colină
Și poate-mi spune secretul său.
…La casa veche, fără de poartă,
Întins pe prispă, sta un bătrân;
Cânta un cântec despre o soartă
Ce-o are omul, lâng-un Stăpân.
Stăpân puternic, plin de iubire,
El știe totul, totul i-al Lui,
În El nu-i umbră de amăgire,
În El ești liber, de te supui.
Din bezna nopții ascultă luna
Și-abia respiră mirat săracul;
Ar spune-o vorbă, n-are niciuna
Și-n iarba-naltă își lasă sacul.
Mai trece-o clipă, sau poate zece,
Sau poate-o mie, o viață-ntreagă;
De-aicea n-are cum să mai plece
Căci vrea să știe, să înțeleagă:
-Tu, om departe de orice stare,
Bătrân cu plete lungi, colilii,
Ți-e fericirea atât de mare,
Ești om ca mine, de unde vii?
De unde-i pacea ce te-nconjoară?
Te uiți la mine, deloc mirat
Și stai aicea, cântând afară,
Parcă pe mine m-ai așteptat…
Zâmbi bătrânul și se ridică
Cu pas nesigur și tremurat
Și-n odăița din casa mica
Pe omul nostru l-a invitat.
„Dar sărăcia-i la ea acasă,
Gândi săracul în sinea lui,
O carte mare ce stă pe masă
Și-o haină veche ce stă în cui.
Și uite-acuma ia cartea-n mână,
Ce-o vrea să-mi spună? Mai bine plec…”
Dar gazda-i face semn să rămână
Și, stând de vorbă, orele trec.
Află săracul atât de multe
Și-atâtea doruri s-au ostoit!
Întreaga viață ar sta s-asculte
Dar are-o treabă de-ndeplinit…
-Te-ntorci acasă? întreabă vântul,
Ai tăi se-așteaptă să fii răpus;
Mergi dar în pace și dea Preasfântul
Să înțeleagă ce le-ai adus!
Șoptește ploaia: -E vai de tine,
Ești tras la față și-mbătrânit.
Te-ajute Domnul, căci se cuvine
Să spui la alții din ce-ai primit.
III
…Lângă fântâna abandonată,
Lângă copacul bătrân de ani
Răsun-un cântec despre un Tată
Fără de moarte, fără orfani.
E Dumnezeul, făcând o lume,
Născându-Și Fiul spre a-L jertfi,
Ca ne’nsemnatul să aib-un nume
Cu care veșnic nu va muri.
În casa veche, ca vai de lume,
Intrau trei raze pe-un ochi de geam;
-Cătați, pesemne, ceva anume,
Le spuse-o mierlă ce sta pe ram.
-Nu știi, surato, de unde vine
Această pace, cum l-a găsit?
Nu-i el săracul plin de suspine?
Și-acum ce are de-i fericit?!
Răspunde mierla: -Voi, raze blânde,
E fără grijă, așa ca noi
Și, luându-și pacea, știm noi de unde,
El cântă-ntr-una, ca un mierloi…
Sub cer de vară se-opresc la poartă
Un copilandru și tatăl lui:
-Uite, sărmanul, ce tristă soartă,
S-a-ntors acasă puțin cam șui.
Nu știu ce crede, mai spuse tatăl,
Că unde merge, parcă sunt doi
Și cântă-ntr-una, și-i vesel, iată-l:
E om, măi frate, nu cintezoi!
Convins că știe ce-i după moarte,
Vorbește-ntr-una de Dumnezeu
Și de păcatul ce ne desparte
De Raiu-n care trăiești mereu.
Ia Biblia-n mână și povestește
Despre Hristosul care-a murit,
Apoi se uită, parcă-L zărește…
E clar: sărmanul, a-nnebunit.
Eu știu că lumea a fost creată,
Am și credință, dar cu măsură;
Nu poți fi mistic și ziua toată
Doar despre asta să dai din gură!
Se-oprește fiul în loc o clipă:
-Știi, dragă tată ce-am auzit?
Că boala asta e ca o gripă-
Aseară altul s-a-mbolnăvit.
Și-acuma are și nea Ilie
Atâta pace!… Eu, ce să spun?
Dacă aceasta e nebunie,
Aș vrea, tăicuță, să fiu nebun…
Carmina Iri Voicu
Dumnezeu e în control 