Părtăşie în singurătate

“De aceea iată, o voi ademeni şi o voi duce în pustie şi-i voi vorbi pe placul inimii ei.” (Osea 2.14)

Dumnezeul nostru, văzând care sunt pentru noi momelile păcatului, a hotărât, să ne ducă la El, să se folosească de atracţia mai puternică a iubirii Sale. Nu ne aducem noi aminte de plăcerea de la început pe care El ne-a făcut s-o simţim, ca să ne smulgă din vraja lumii? El va face s-o simţim şi iar s-o simţim, de fiecare dată când El ne va vedea în primejdia de a fi înlănţuiţi de vreun rău.

Ca să aibă mai multă putere asupra noastră El vrea să ne tragă de o parte într-un loc care nu va fi raiul, ci un pustiu unde nimic sa nu poată să ne întoarcă atenţia de la El. În această singurătate, prezenţa Domnului ajunge să fie totul pentru noi şi noi socotim în acel moment că prezenţa Lui este mult mai preţioasă decât aceea a prietenilor noştri, când stăm sub viţa şi sub smochinul nostru. Singurătatea şi întristarea fac mai mult decât orice alt mijloc, ca să ne apropie de Tatăl nostru ceresc.

Când El ne pune deoparte şi ne aduce la El, Domnul poate atunci să ne spună lucruri dulci şi plăcute spre mângâierea noastră. El “vorbeşte inimii noastre”, aşa cum spune versetul de mai sus. Oh, dacă am putea învăţa din experienţă personală, preţul acestei făgăduinţe! Atraşi de dragostea Sa şi mângâiaţi prin Duhul adevărului, îl vom cunoaşte pe Domnul şi vom izbucni în cântece de bucurie.

Charles Spurgeon

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s